În societatea mediocră în care ne aflăm nu mă mai miră nimic. Am învăţat să tac când furia urlă în mine la vederea unor peisaje greu de descris, dar tac pentru că altceva nu am ce să fac şi cu neputinţă plec sperând poate că în urma mea cineva va reacţiona. Am avut acest sentiment ieri-dimineaţă atunci când mergeam spre locul de muncă. La distanţă zăresc câteva maşini staţionate, parcă aşteptând să se întâmple ceva. Mă îndrept cu paşi repezi instinctiv crezând că mă aşteaptă un subiect de presă tocmai bun pentru a doua zi. Oamenii pe trotuare priveau şi ei parcă nedumeriţi strada respectivă, m-am simţit la vederea acestui peisaj ca într-un carusel dubios de periculos, care se opreşte pentru câteva secunde, oamenii stau ca stana, nemaiputând scoate o vorbă de frică…Acelaşi peisaj şi aici. Maşinile staţionaseră, oamenii se uitau în stradă ca la film şi nimeni din toţi aceşti privitori nu a făcut nimic, decât să privească. Aş fi crezut că e un accident de maşină, mi-am făcut tot felul de scenarii şi mai apoi am ajuns la destinaţie sperând că eu pot face ceva. În faţa mea un câine de un alb pur se tăvălea într-o agonie cruntă pe asfaltul rece şi parcă implora ajutor, deşi oamenii păreau surzi de-a binelea. Un alt câine încerca să-l tragă din stradă pentru că era vizibil afectat de durerea partenerului lui de joacă. Ai fi zis că ar fi dat orice să-i curme suferinţa prietenului lui, ai fi zis că dacă ar fi avut puterea s-ar fi dus să-i sugrume pe acei privitori, care puteau face ceva şi nu au făcut. Gura lui spumega, picioarele începuseră să-i clănţăne de frig iar oasele se atrofiau încet-încet, ştiind că undeva moartea va veni curând. Şi în tot acest timp un câine s-a luptat cu tot dinadinsul să-l scoată din stradă şi să-l arunce pe trotuar, ştiind că acolo va fi mai în siguranţă. Nu am putut să înaintez, am rămas prinsă între durere şi nepăsarea oamenilor guralivi c