Multă emoţie colectivă şi răzmeriţă stradală a generat în ultimele două săptămîni proiectul Roşia Montană. În fond, nu era nimic nou. Statul român, condus mereu de şmecheri puşi pe căpătuială – dincolo de săracia afişată a lui Ion Iliescu –, s-a lăsat spoliat de propriile bogăţii. Sintagma „România, ţară săracă“ este nu doar o prostie, ci şi un neadevăr. Faptul că, după 1989, noi am făcut – da, noi, nu doar clasa politică, ci şi restul populaţiei, care n-a avut decît vagi tresăriri de angajament civic – tot posibilul ca să se aleagă praful de ce acumulaserăm îna­inte este o realitate greu de ascuns. Nu facem bilanţuri amănunţite din zona economico-financiară. Ele ar fi dezastruoase. Ajungem la prezent: sîntem iar, a nu ştiu cîta oară, puşi în situaţii extreme şi dificile. Cartofii fierbinţi lăsaţi moştenire de fiecare guvernare anterioară ard palmele celor care sînt obligaţi, prin rezultatul ultimelor alegeri, să îi gestioneze. Căci ştim bine, una e să faci opoziţie, să strigi din toţi rărunchii „Huo!“, „Jos!“, „Demisia!“, şi alta să găseşti soluţii optime, să ai responsabilitatea actului guvernării şi să ai grija celor pe care îi păstoreşti. Responsabilitatea guvernării a lipsit cu de­săvîrşire la noi, corupţia generalizată şi păienjenişul de interese – personale, colective, de partid, de clan, de grup mai mult sau mai puţin infracţional – ne-au condus unde sîntem. Cu NATO şi UE în braţe, dar fără să avem o altă conştiinţă civică, a lucrului bine făcut, a privirii întoarse către cei care votează. Acum s-a spart buba cu proiectul Roşia Montană. O firmă canadiană a pus ochii pe rezervele de aur de acolo. Nu de ieri, de azi. Nu este singurul caz. Minereurile sînt o bogăţie uriaşă, aduc venituri imense. Doar că mineritul necesită foarte mari investiţii, iar specificul acestei munci dure are costuri sociale la fel de mari. De aceea trebuie găsite soluţii viabile ş