Scena muzicală timişoreană actuală e asemenea unui peisaj sumbru, extras parcă din filmele lui Hitchcock, în care nori negri prevestesc o furtună cât se poate de înfricoşătoare. Artiştii-s confuzi, organizatorii de evenimente aşijderea, iar patronii de cluburi preferă să meargă pe linia „sigură“. Ghidaţi de un principiu cât se poate de real: „De ce să ţin un concert cu o trupă – fie ea străină sau timişoreană – când pot aduce un amestecător de MP3-uri, care aduce acelaşi număr de public şi ţine lumea până dimineaţă?“. Desigur, el este un businessman şi nu poate fi condamnat pentru această atitudine. Publicul asistă – cu sau fără voia lui – la acest peisaj cu norii sub formă de nicovală care prevestesc vijelia.

Pentru această situaţie, e foarte uşor să dai vina pe public, dar mult mai greu e să găseşti soluţiile care îţi permit să ocoleşti furtuna. Se ştie, lumea a fost învăţată să nu plătească bilet de intrare la concertele susţinute de artişti. De cumpărarea de CD-uri nici nu mai poate fi vorba. În asemenea condiţii, muzicienii timişoreni s-au adaptat şi ei cum au putut acestor vremuri. Unii au ales să fie mercenari. Ăia care se regăsesc în componenţa mai multor trupe. Reuşesc să-şi plătească facturile, dar au renunţat demultişor la statutul de „artişti“. Există şi genul acela care s-au resemnat în carapacea lor. Fiindcă nu înţeleg nimic din comportamentul publicului din vremurile noastre, stau pitiţi prin casă sau studio şi încearcă să supravieţuiască. Alţii şi-au dat seama că pentru a „fenta“ norii, e musai să faci paşi „afară“. Spre Bucureşti e tot mai greu, căci în vremurile noastre concurenţa e mare şi ca să ai succes trebuie să te aliezi cu câte un „protector“, aşa că şi-au încercat norocul peste hotare. Lucru care nu e tocmai uşor, din diverse considerente. Cum ar fi bariera lingvistică. Sau faptul că printr-un orăşel pe jumătate cât Timişoara