Dacă ar fi să mă iau după „Splinter Cell: Blacklist“, e clar că angajații de la Ubisoft nu prea au obiceiul de a se uita la știri. După tot scandalul cu Edward Snowden și dezvăluirile legate de spionajul global practicat de NSA (Agenția Națională de Securitate), ai fi zis că un joc în care ești pus în rolul unui agent de elită al NSA ar fi putut să spună ceva interesant despre asta. Sam Fisher, protagonistul seriei „Splinter Cell“, este acum șeful „Fourth Echelon“ o ramură super-secretă a NSA care are voie să facă orice îi trece prin cap, indiferent de lege, ca să-l apere pe Unchiul Sam de teroriști. Sunt multe secvențe de-a lungul jocului în care Sam înjunghie oameni ca să obțină informații, iar hackerul din subordinea sa umblă prin telefoanele și laptopurile altor oameni cu o ușurință înfricoșătoare. Dar totul e pentru binele general și răul teroriștilor, așa că e ok, n-avem ce discuta aici.

Noroc că „Splinter Cell: Blacklist“ recuperează puternic la toate celelalte capitole la care l-am putea judeca. Este, fără discuție, unul dintre cele mai bune jocuri de furișat printre gărzi din ultimii ani. Față de precedentul joc din serie, „Splinter Cell: Conviction“, care era un simulator de Jack Bauer excelent, dar nu avea subtilitatea „Splinter Cell“-urilor mai vechi, fanii lui Sam Fisher se pot bucura că „Blacklist“ este o revenire în forță. Pe scurt, poți să-l joci cum vrei tu. Ai chef să o arzi pacifist, să treci prin nivel fără să te vadă nimeni ca o fantomă? Vrei să-i lași o tabară de inamici fără suflare înainte să-și dea seama că ai fost acolo ca Liam Neeson în „Taken“? Te simți Rambo și vrei să-i razi pe fraieri de pe fața pământului cu subtilitatea unui tanc? „Splinter Cell: Blacklist“ acomodează elegant toată stilurile astea de joc.

Pe nivelurile de dificultate mai mari opțiunea Rambo devine mai dificilă, mai ales când mori din două gloanțe, dar f