Îmi pare că a trecut atât de mult de atunci încât abia îmi amintesc cărţile despre acea zi, citite ulterior tragediei americane: a preşedintelui George W. Bush, care e atât de proastă încât chiar cred că a scris-o el, şi a comicului Bill Maher, care e tristă.

Eram la ziar. Pe atunci, ziarul era unul incisiv, relevant, credibil, din cauza căruia tremura guvernul, când se trezea dimineaţa cu câte o pălitură. Lucram la Sport, iar în jurul orei patru după-amiaza, am sunat-o pe mama, să o liniştesc, spunându-i lucruri în care nu credeam nici eu. Că nu se va schimba mare lucru, că nu a început războiul. Curgeau ştirile pe Reuters şi France Presse, ne uitam la televizor fără să ne vină să credem. Apoi, ne-am scuturat, ca nişte căţelandri, şi ne-am apucat repede de ceea ce aveam de făcut, văzându-şi fiecare de treabă (ţin minte că la Sport am dat toate competiţiile anulate şi reacţii la cald), pentru că eram ziarişti şi aveam pe atunci, scuze pentru vorba pompoasă, conştiinţa responsabilităţii civice.

Între picături, am scris şi o scrisoare, intitulată „Dragă America“. Era scrisă în mod deliberat pe un ton candid, de băieţel speriat, ceea ce poate că şi eram, chiar şi la 31 de ani. Nu o mai găsesc pe Net, ştiu că promiteam să ţin bărbia în piept la minutul de reculegere planetară şi să beau o Coca Cola apoi, omagiind în felul meu un popor greu încercat. I-am trimis-o amicului Răzvan Ionescu, redactor-şef la „TV mania“ pe atunci. Pasămite i-a plăcut atât de mult încât a publicat-o în editorial. Îi mulţumesc pentru asta!

N-am să mă fălesc cu cine ştie ce fapte de vitejie făcute pe 11 septembrie, poate, în afară de faptul că mi-am îmbărbătat un coleg mai tânăr (OK, era Daniel Conţescu), care văzuse chipul diavolului alcătuit din fumul care ieşea dintr-un turn de la World Trade Center. Am fost însă mândru că directorul ziarului a scris „Cântare Americii“, un ed