N-am iPhone sau iPod. De fapt, n-am nici măcar un produs care să aibe vreo legătură cu Apple, dar după isteria din ultimii ani era mai mult decât imperativ „s-o“ ard și eu cool vizionând filmul despre Steve Jobs.

Nu înțelegeam mare lucru dacă nu citeam acum ceva timp cartea „Zero grade de empatie“ scrisă de Samuel Baron Cohen și probabil ieșeam din cinematograf fiind sigur că Steve Jobs a fost un geniu neînțeles, născut cu mult înaintea vremurilor lui și ce alte prostii mai debitează cei care se lasă conduși de emoții. De fapt, așa cum se înțelege din primele 10 minute, Steve Jobs era un oportunist mitoman, sigur pe el, cu un discurs atât de pătrunzător încât zici că s-a născut în mijlocul unei ședințe corporatiste și-a fost învelit în filele unei cărți motivaționale. Plus că omul era puțin nebun, total lipsit de empatie, scrupulos, dar uman când se droga. Dacă nu atunci, când?

Mai bun decât cartea?

N-am de unde să ştiu răspunsul la această întrebare pentru că nu m-am înghesuit să-i citesc biografia cum n-am dormit nici în fața magazinelor ca să pun mâna pe ultimele jucării marca Apple. Pur și simplu viața lui Steve Jobs nu pare într-atât de fantastică și ieșită din comun, în comparație cu inventatorii secolelor XIX și XX. În anii ‘60 și ‘70 era deja un context favorabil dezvoltării IT și era mai mult decât normal și logic să apară un Bill Gates sau Steve Jobs. Poate că „fantastical“ e că Jobs n-a fost îngerul și vizionarul imaginat de toți. Aproape a furat ideea unui prieten bun, și-a exploatat colegii, iar la nervi s-a debarasat de ei. Poate că spre finalul vieții ne părea tuturor un om calm și împăcat, dar toate astea se datorau cancerului. Altfel cred că urla la toți prin companie și cine știe ce mai complotea între două invenții despre care din film n-am înțeles: I se datorează lui Steve Jobs personal ceva? A făurit vreun gadget? Ori do