De când cu moartea lui Ionuţ, copilul sfâşiat de o haită de maidanezi, românii s-au împărţit în două tabere. Una, care susţine eutanasierea, şi alta, care se împotriveşte. Este firesc să se întâmple aşa, mai ales că unii au reacţionat mai mult emoţional, aşteptând parcă un astfel de moment dureros pentru a se dezlănţui împotriva câinilor fără stăpâni.

Ceea ce nu este normal, e faptul că susţinătorii acestei soluţii radicale sunt încrâncenaţi peste măsură, posedaţi de o ură viscerală faţă de aceste biete dobitoace. Am auzit că unii au cerut să-i împuşte, pentru a hrăni urşii flămânzi din pădure. Alţii şi-au amintit că, pe vremuri, din pielea câinelui se confecţionau feţe de pantofi şi alte chestii de genul acesta, drept pentru care ar fi cazul să omorâm toţi câinii din ţară, pentru a construi o fabrică de pantofi.

Sunt convins că toţi cei care au gândit în acest mod barbar n-au privit nici măcar o singură dată în ochi un câine, şi nici că i-au dat vreo coajă de pâine uscată, să nu mai vorbim de o mângâiere pe creştet. Dacă ar fi făcut-o, ar fi văzut licărul de bucurie cu care acesta se gudură pe lângă cel care îl hrăneşte şi nu s-ar mai fi gândit la astfel de aberaţii barbare.

Între primele măsuri luate imediat după evenimentele din decembrie 1989 a fost şi abolirea pedepsei cu moartea. Chipurile, vechea pedeapsă ţinea de alte vremuri şi nu ne mai caracteriza ca şi cetăţeni europeni ce începusem să devenim. Am salutat o astfel de măsură, deşi numărul criminalilor nu a scăzut, ci dimpotrivă. Am ţinut cu tot dinadinsul să ne situăm la nivelul standardelor europene, şi nu ne-am opus celor care, de 23 de ani, tot gândesc în locul nostru.

Cel care omoară doi-trei oameni într-un accident de circulaţie scapă cu o condamnare jenant de mică, scurtată cu o treime sau cu una cu suspendare. Din culpă sau nu, pedeapsa e ridicolă, iar aut