În 9 iulie, o foarte bună prietenă stabilită în Anglia îmi scria că a cumpărat trei bilete la concertul pe care Stephen Lynch îl va susţine în Londra, pe 5 septembrie. Unul îmi era rezervat. Asta a fost scânteia. Când exact am luat decizia să plec, dar mai ales modalitatea de a o face, nici nu mai ştiu. Cert este că în 2 septembrie, la ora 7 dimineaţa, eram la ieşirea din Cluj-Napoca spre Satu Mare cu o foaie A3 pe care scria: BUDAPESTA → LONDON.

Cu câteva zile înainte de plecare, am printat, pe nouă foi A4, traseul pe care urma să-l parcurg din Cluj-Napoca şi până în Calais, Franţa – 1.966 de kilometri. La restul drumului, după ce aveam să trec Canalul Mânecii, nici nu m-am gândit. Mi se părea că din portul Dover şi până în capitala Londra va fi floare la ureche să prind o maşină sau un tir. Am aflat că lucrurile nu stau chiar aşa. Dar să pornim cu începutul.

Trei maşini până la graniţă

M-am poziţionat „strategic” lângă benzinăria de la ieşirea din Cluj-Napoca spre Satu Mare, luni, 2 septembrie, la ora 7 dimineaţa. În mâna dreaptă, blocul de desen şi prima foaie: BUDAPESTA → LONDON. Am două hârtii de câte 50 de euro în buzunare şi ceva mărunţiş – aproximativ 15 euro. Nu aveam experienţa autostopului – nici acum nu cred că pot spune că o am – am mai stat la „ia-mă nene” doar de vreo două-trei ori. O dată în acelaşi loc în care mă aflam în acea dimineaţă. Nu ştiam la ce să mă aştept, mai ales că literele de pe foaie, încadrate într-un dreptunghi, vorbeau despre două capitale europene, nu despre vreun cătun aflat pe drum.

După nici 20 de minute, un tânăr opreşte maşina în faţa mea. „Până în Zalău, dacă vrei!”, îmi spune. Nu mă gândesc de două ori şi accept, entuziasmat de prima cursă. În timp ce mă urc îi explic ideea călătoriei: vreau să ajung în Londra fără să dau niciun leu pe transport. Nici nu aştepta bani, îmi spune. Şi el mai face autostopul