Este atît de neobişnuit astăzi să găseşti oameni care nu îţi înşeală aşteptările. Să ştii că mergi la sigur. De pildă, să ştii că mergi la un concert simfonic şi o să-ţi placă, iar la sfîrşit să îţi spui, zîmbind, că ai avut dreptate: ţi-a plăcut! Ei bine, cu Pappano şi orchestra Academiei de Muzică Santa Cecilia, mergi la sigur.
Mie îmi place Antonio Pappano. E muzical, inteligent şi nu merge pe căi bătătorite. Are harul construcţiei muzicale. Coordonează foarte inspirat structuri muzicale complexe (de aceea este un dirijor de operă excepţional) şi gîndeşte muzica în stil italian, adică mizează mult pe efectul emoţional al culorilor de care e capabilă orchestra şi mai puţin pe efectul schimbărilor de natură dinamică (piano/forte). La fel, îmi place orchestra Academiei Santa Cecilia. Îmi impune nu doar tradiţia ei, sound-ul ei şi calitatea muzicienilor ei, ci şi încăpăţînarea de a rămîne singura orchestră italiană dedicată exclusiv repertoriului simfonic. E de apreciat această exclusivitate, într-o ţară în care pînă şi pietrele de marginea durmului cîntă operă. Cu această stare pozitivă, am pornit spre sala Palatului. Nu m-am înşelat şi bine a fost.
În prima parte, Ravel şi Enescu. Multe îi leagă pe aceşti doi compozitori. Şcoala şi profesorii, o lungă şi reciproc influentă amiciţie muzicală, Parisul. Chiar dacă diferenţa de vîrstă se simte în stilul componistic (Ravel, mai în vîrstă, e mai apropiat de romanticii tîrzii, Enescu, mai tînăr, aparţine cu totul secolului XX), cei doi sînt mult mai asemănători decît par la o audiţie superficială. În această seară, Pappano a oferit o primă parte a concertului dedicată mării. Mai exact, unei perspective franceze asupra mării. A început prin a cînta ”O barcă pe ocean” – a treia dintre cele cinci piese care alcătuiesc ”Oglinzile” de Ravel. Piesa aceasta este scrisă pentru pian şi conţine numeroase arpegii în casca
