Când se va scrie istoria acestei perioade, probabil că într-o notă de subsol va fi menționată și Roșia Montană. Statul român a acordat licență de explorare unei firme străine mici. Aceasta a vândut licența unei firme mai mari, specializată în mineritul metalelor prețioase. Firma s-a listat pe bursa din Canada, a colectat fonduri de la investitori și a început lungul drum al obținerii aprobărilor necesare pentru deschiderea exploatării. A durat mai bine de zece ani. Un tânăr prim-ministru preia frâiele guvernului în 2012, printr-o operațiune parlamentară care răstoarnă o majoritate și o transformă într-o minoritate, apoi câștigă alegerile și se menține prim-ministru cu o majoritate consistentă în parlament. Tânărul prim-ministru promite deschiderea exploatării. Publicul român îl susține în proporție de 66%. Dar, în același timp, cei care susțin proiectul și cei care îl resping au o neîncredere acută în politicieni și administrația publică a țării. Cei care aprobă proiectul și cei care îl resping cred că politicienii iau șpagă ca să aprobe proiectul și că vor lua mereu șpagă ca să închidă ochii la nerespectarea mediului sau alte nenorociri pe care o companie scăpată de sub control le poate face. Unii se revoltă. Ies în stradă, politicienii se sperie și opresc lanțul complicat al aprobărilor. Compania se pregătește de procese, iar pagubele nu le vor plăti contribuabilii acum, ci peste cinci-zece ani, când se vor da sentințele. În loc să se construiască spitale, școli, autostrăzi, se vor plăti zeci sau poate sute de milioane de euro despăgubiri.

Acesta este doar unul dintre costurile neîncrederii. Neîncrederea publicului este ca un acid, coroziv, în diluție slabă. Este prezentă, dar nu se simte. Erodează, dar nu usucă imediat. Arde rădăcinile, dar lent, de parcă ar fi o fatalitate. Ce nu pricep mulți dintre așa-zișii specialiști în comunicare politică este că