În ’44, prin aprilie, bombardamentele aliate n-au ocolit nici urbea mea natală, anume Turnu-Severin (fără Drobeta). Ne-a salvat calmul bunicului meu vitreg, după mamă (care numai vitreg nu era!), ce ne-a condus, prompt, de la etaj în gangul casei – unde, fireşte, vom fi stat pe burtă.
Foarte curînd după eroicul atac, ne-am bejenit care-ncotro, prin satele de primprejur, acolo unde ploi de foc n-ar fi căzut din ceruri decît accidental.
Eu aveam doi ani fără trei luni, dar dezastrele, pe cît se pare,-i maturizează pe ăi mici.
Am început să mă trezesc, atunci, din inconştienţa somnului de nimfă; memoria le-a luat locul, cît de cît, percepţiilor obscure sau confuze; ca şi o brumă de cronologie (şi, implicit, epicitate) – anistoricităţii anterioare, adică Paradisului dintîi.
Cînd ne-am întors acasă, către toamnă, aveau să mă frapeze două lucruri (pe lîngă faptul că voliera cu canari, la care mă dusesem glonţ, era pustie): anume că pe strada noastră, pavată cu piatră cubică, în semicercuri, crescuse, printre interstiţii, o vegetaţie nu prea deasă, gălbuie şi înaltă cam cît mine, pe care, azi, aş asemui-o cu ierburile din savană, aspre.
Era atît de insolită în peisajul citadin geometric (fie şi dacă două case, peste drum, arseseră-n urma ploii de bombe incendiare, aducînd a nişte negri dinţi cariaţi), încît avea să mă intrige mai mult chiar decît şobolanii ce invadaseră, estimp, oraşul... Pe care, nevăzîndu-i, ciuleam numai urechea la zarva luptelor nocturne ale bărbaţilor din casă cu agresivele bestiole, de-a lungul unui coridor (interminabil, pentru mine). Toate astea, pînă să apară (pe piaţa, pe cît bănui, neagră) un raticid mai radical decît o bîtă.
Era după refugiu; iar mai tîrziu, după război.
După război, pe-alocuri (căci n-am de gînd să generalizez, nici să ignor categoria happy few), este şi astăzi: ziduri ce „stau în dărîm
