Înfrângerea cu Turcia este urmarea firească a victoriei cu Ungaria, oricât de absurd vi s-ar părea.
Cu maghiarii a fost ocazia perfectă de a nu dispărea de pe hartă. Minima rezistenţă prin care am refuzat drumul fără întoarcere. Reflexul rotulian. Dacă pierdeam, am fi fost ca o femeie frumoasă trezită brusc singură: nu ne-am fi iertat asta niciodată. Victoria cu Turcia ar fi însemnat însă altceva: să faci binele până la capăt. Dar asta presupune idee, proiect, consecvenţă şi chiar viclenie. Adică exact ceea ce spune Hagi când ne dăm şmecheros coate: să urmăreşti binele, ca să nu fie rău.
Oricâte bare i-am contabiliza lui Tănase, oricâte fire de păr i-am număra lui Stancu, oricâte degete arătătoare am îndrepta spre Chiricheş şi câte degete mijlocii am ridica dinaintea lui Piţurcă, aşa nu vom urmări niciodată binele. Destinul naţionalei ăsteia se scrie între călcâiul imatur al lui Maxim şi încruntătura lui Bourceanu. Primul ne enervează, dar suntem gata să îl iubim, pe-al doilea îl apreciem, dar suntem gata să îl uităm. Suntem atât de imprevizibili, încât l-am păcălit şi pe experimentatul Van Gaal: „Nu mă aşteptam ca românii să aibă aşa repede o nouă generaţie valoroasă“, s-a hazardat olandezul înaintea meciurilor cu noi. Ce capcană!
Vom accepta vreodată că lumea asta e a succesului, adică a previzibilului egal cu sine marca Bourceanu, nu a artificiului spontan şi inutil marca Maxim? Vom înţelege ceva din Semiluna asta amară?
Înfrângerea cu Turcia este urmarea firească a victoriei cu Ungaria, oricât de absurd vi s-ar părea.
Cu maghiarii a fost ocazia perfectă de a nu dispărea de pe hartă. Minima rezistenţă prin care am refuzat drumul fără întoarcere. Reflexul rotulian. Dacă pierdeam, am fi fost ca o femeie frumoasă trezită brusc singură: nu ne-am fi iertat asta niciodată. Victoria cu Turcia ar fi î
