Am fost deseori în Apuseni. Eram, cum s-ar spune, cu treabă. Cu treabă sîntem toţi: două telefoane, de trimis sau de primit un e-mail. Pînă să ne întoarcem în Apuseni, rămînem cititori de ziar şi privitori la televizor, nu trăitori de acolo. În aceste zile, am privit doar la televizor. Sătul de proteste de stradă şi de încăierări cu mascaţi, sătul de provocatori ai democraţiei, hotărîsem (aşa, în mintea mea) că nu se mai poate schimba mare lucru. Cum nici după 1989, atunci, nu s-a schimbat prea curînd ceva. Acum, însă, da. S-a schimbat. Roşia Montană a iscat un tăvălug. Am simţit totuşi că s-a umplut paharul şi că furtul, adică privatizarea comunismului, adică nişte contracte „secrete“ cu Bechtel sau Gabriel Resources nu pot merge pînă la a fura o mulţime mare de bani pe nimic şi nişte munţi, pe care sîntem pe cale să îi pierdem. Totul a început în 1993, cînd unministru al guvernului Văcăroiu, un om căruia nu îi poţi găsi vreo fotografie sau vrea declaraţie, deşi era ministru al Industriilor, deci domnul Dumitru Popescu (nu Dumnezeu, al lui Ceauşescu, ci un om pe care nimeni nu şi-l poate aminti) a emis, în 16 iulie 1993, un act normativ numit aşa:„Ordin privind coordonarea de către Ministerul Industriilor a activităţii privind gestionarea şi controlul resurselor minerale“.Cei ce controlau, gestionau sau puteau furniza informaţii despre resursele strategice ale României erau următorii: ministrul, directorul de la „restructurare industrială“, cel de la petrol şi gaze, de la dezvoltare, de la cercetare, ecologie (?!), mine şi geologie, management, legislaţie ş.a. Acest control intra în subordinea unui secretar de stat cu probleme de restructurare şi dezvoltare şi a directorului general al Inspecţiei de Stat pentru Resurse Minerale ş.a.m.d. Ei, cei din lista gestionarilor acestor informaţii, s-ar putea să fi furnizat informaţiile secrete privind resursele Români