Ham! Haţ! Dacă un câine muşcă un om nu e o ştire - se spune -, dar dacă un om muşcă un câine atunci este într-adevăr o ştire. Răsturnăm. Că omul măcelăreşte în abatoare fel şi fel de dobitoace nu e o ştire; dacă un copil de patru ani este omorât prin sfâşiere de o haită de câini într-un parc dintr-o capitală europeană este o ştire, ba chiar lasă loc pentru un serial TV.

Ca şi telenovelele americane, producţia televizată despre maidanezi a avut tuşe stridente, pusee emoţionale, adesea până la isterie, poveşti exagerate care au în centru arhetipuri şi nu personaje, tabere zugrăvite în alb şi negru. Un tril prelung de suspine pentru copilul pierdut, întrerupt de îngăimarea unor cuvinte care cheamă la o soluţie, nemenţionată, ipocrit, deşi este o trimitere la un genocid al patrupedelor. Figuri contorsionate, cu ochii înlăcrimaţi şi dinţii încleştaţi în acelaşi timp... Căutare bezmetică după răspunderi şi vinovaţi acolo unde vina este colectivă şi problema complexă...

I-am văzut pe părinţii copilului care a căzut victimă haitei. O lecţie de suferinţă în demnitate. Decenţă, echilibru, exprimare cuviincioasă. Peste toate, chipuri parcă desprinse din iconostas. Diferenţa dintre ei şi realizatorii isterici de la TV, precum cea dintre sfinţi şi bocitoare. "Aoleuuu, muică!... S-o prăpădit copiluuu'!... Afurisiţii de câini!... Unde au fost autorităţilii?!..." Cam aşa arătau mostrele de "prestaţie jurnalistică"...

Şi aşa ne-am trezit în stradă manifestând împotriva câinilor. Un fior trebuie să se fi strecurat la capii haitelor: Am încurcat-o cu ăştia, ne eutanasiază în masă! Dacă tot manifestăm împotriva câinilor, poate că ar fi la fel de nimerit să îi invităm la dialog.

Prea târziu! Ne pregătim substanţele letale. Întâi, printre lacrimi de crocodil politic, am fost chemaţi la referendum pentru a se vedea dacă suntem de acord cu eutanasierea. Mare pervers