O carte excepţională a lui Romain Rolland mi-a căzut din nou în mână: „Beethoven - marile epoci create”. Unul dintre ultimele capitole ale cărţii se intitulează: „Surditatea lui Beethoven”.
În testamentul său tragic din octombrie 1802 Beehoven îl ruga pe medicul său, profesorul Schmidt, ca imediat după moartea sa să descrie boala de care suferea şi să adauge la trista lui poveste mărturisirile dureroase pe care el însuşi le-a făcut în aşa fel încât lumea să se reconcilieze cu el. Profesorul Schmitd a murit cu mult timp înaintea lui, dar dorinţa i-a fost îndeplinită de către Dr.Joh. Wagner care, la 27 martie 1827, i-a făcut autopsia în prezenţa Dr Wawruch, medicul său curant.
Procesul verbal al autopsiei şi mărturisirile orale sau scrise de către Beethoven celor câţiva prieteni sunt singurele baze solide care pot explica misterioasa boală. O literatură întreagă a fost consacrată acestui studiu de către medici şi muzicologi. Nimeni nu a reuşit să explice în întregime prin ce miracol de geniu perfecţiunea şi forţa creaţiei muzicale nu au fost alterate de dezastrul care a devastat centrii auditivi, în aşa fel încât nicio percepţie a zgomotelor exterioare să nu mai fie posibilă.
Se povesteşte că Schuppanzigh l-a surprins pe Beethoven în ultima parte a vieţii sale lovind cu violenţa un obiect extrem de dur cu un încălţător ca să poată auzi măcar un zgomot. Din păcate, făra niciun rezultat.
Timp de doi ani (deci din 1799) spunea că Beethoven evita aproape toată societatea ca sa îşi ascundă infirmitatea.
La teatru trebuie să se aşeze foarte aproape de orchestră ca să poată înţelege ce spune actorul.
„Sunetele ascuţite ale instrumentelor şi vocile, dacă stau puţin mai departe, nu le mai aud. Când se vorbeşte în şoaptă aud doar sunetele, dar nu şi vorbele. În schimb, dacă se ţipă, durerea este insuportabilă”.
La sfaturile medicului său
