Luni seară, aşteptând autobuzul spre casă, în staţie la Capelă, am asistat la un moment înduioşător. Opreşte mijlocul de transport în comun în staţie, se urcă vreo două persoane şi, la uşă, o mamă cu un copil în căruţ, îl salută pe şofer, ca pe o cunoştinţă foarte apropiată. Zâmbind, acesta îi face semn să i-l dea în braţe pe cel mic, pe care, preţ de vreo câteva secunde bune, l-a îmbrăţişat cu afecţiune şi l-a drăgălit. La această scenă, puţinii călători din autobuz, majoritatea femei, au zâmbit cu înţelegere, alţii nu au schiţat niciun gest. Acest om, în rutina lui zilnică şi în orarul măsurat în minute al curselor, a găsit o jumătate de minut pentru a oferi un gest de afecţiune unui copil. În acel moment am avut un declick: de multe ori suntem doar nişte roboţei, care uităm de cei dragi, deşi am putea oricând să ne oprim pentru o clipă, să ne rupem un minut din viaţa care ne duce, cu valul, pentru a oferi un zâmbet sau o îmbrăţişare.

Luni seară, aşteptând autobuzul spre casă, în staţie la Capelă, am asistat la un moment înduioşător. Opreşte mijlocul de transport în comun în staţie, se urcă vreo două persoane şi, la uşă, o mamă cu un copil în căruţ, îl salută pe şofer, ca pe o cunoştinţă foarte apropiată. Zâmbind, acesta îi face semn să i-l dea în braţe pe cel mic, pe care, preţ de vreo câteva secunde bune, l-a îmbrăţişat cu afecţiune şi l-a drăgălit. La această scenă, puţinii călători din autobuz, majoritatea femei, au zâmbit cu înţelegere, alţii nu au schiţat niciun gest. Acest om, în rutina lui zilnică şi în orarul măsurat în minute al curselor, a găsit o jumătate de minut pentru a oferi un gest de afecţiune unui copil. În acel moment am avut un declick: de multe ori suntem doar nişte roboţei, care uităm de cei dragi, deşi am putea oricând să ne oprim pentru o clipă, să ne rupem un minut din viaţa care ne duce, cu valul, pentru a oferi