Ce este aceea? Ne pare rău, dar nu este specialitatea noastră

Dacă nu e un strop de hîrjoneală extremistă la mijloc, parcă nu mai există dragoste. În cazul acesta, dragoste de fotbal din interior.

Vineri echipa lui Victor Piţurcă avea atitudine, avea zvîc şi chef. Nu, jucătorii nu păreau superoameni, păreau doar foarte hotărîţi. E adevărat şi că Turcia a fost mai adversar decît Ungaria. Dar păcatul de a acţiona frumos doar sub adrenalină e greu de suportat. În primul rînd de către fotbalişti. S-au concentrat foarte mult să trimită Ungaria acasă ruşinată, ceea ce, ca fapt privit izolat, este superb. Iar apoi a intervenit relaxarea aceea potrivinică, relaxarea datorată falsei impresii că publicul şi federaţia se vor afla în veneraţie şi extaz la nesfîrşit. Rivalii politici, teritoriali, istorici, rivali din cauza patimilor unora şi altora, nu sînt deloc aceiaşi cu rivalii din fotbal.

Ochii pe premiu! Pentru toată lumea implicată, inclusiv pentru fani, premiul a fost Ungaria. Acum, a doua-a treia zi, ne dăm seama din nou de ceea ce ştiam, de fapt, dinainte. Nu Ungaria era premiul cel mare, ci Turcia. 0-2, cu golul acela înscris pe crepuscul de meci, ca să sublinieze chinul şi speranţele degeaba! Prea tîrziu. Am uitat să ne amintim un amănunt simplu. Nu era nevoie de o revelaţie. Poate doar trebuia repetată ţinuta orgolioasă din partida de vineri. Poate, doar poate.

Sau poate, doar poate, rezervele de energie fizică şi mentală trebuie privite şi ele exact aşa - nişte resurse care se termină cîteodată pe neaşteptate, chiar dacă, în teorie, nu are voie să se întîmple asta. Soluţiile nu sînt aceleaşi la toate problemele, dar, înainte de toate, cineva ar fi trebuit să ştie că problemele, o dată ce sînt corect identificate, conţin în ele soluţiile. De data aceasta, a lipsit viziunea. Norocul legendar s-a terminat şi el, mai ales că nu avea ce să caute