În ochii urmaşilor, viaţa unui om este adesea aidoma unui „articol neisprăvit”. După ce făptura de lut iese din scenă, alte şi alte mâini au a scrie despre el tot ceea ce le „plesneşte prin minte”.

În Amintirile lui Teodor Ştefanelli există o pagină celebră despre atmosfera din redacţia ziarelor bucureştene ale ultimului sfert din veacul al XIX-lea. Pe 15 august 1878, ajuns la Bucureşti în căutarea prietenilor din studenţie, Ştefanelli, însoţit de un alt tovarăş, face o vizită la redacţia ziarului „Timpul”, pentru a-l găsi pe Eminescu. „În sala întâia aflarăm pe un domn, călare pe un fel de cal de lemn care-i ţinea locul de scaun; el scria la o masă înaltă şi ne spuse că Eminescu se află în sala de alăturea. Intrarăm în sala a doua şi-l aflarăm pe Eminescu scriind la o masă lungă, plină cu jurnale. Era numai în cămaşă şi pantaloni; cravata era aruncată într-un colţ de masă, iar înaintea sa era un talger cu fructe din care mânca scriind un articol pentru „Timpul””.

„- Mizerie, băieţi, vecinică mizerie, am ajuns jurnalist adică calic”, replică Eminescu, întrebat de bineţe. Aflând că amicii din perioada studiilor vieneze şi-au dat întâlnire în Bucureşti, gazetarul părăseşte redacţia, dar nu înainte de a măsura buzunarul „băieţilor”: „- De minune, frate, de minune... care va să zică aveţi ...?”. Satisfăcut de răspuns, jurnalistul se echipează de ieşit în lume şi comentează: „- Ei bravo, ce berechet o să fie. Mă duc şi eu cu voi, rămâne articolul meu neisprăvit, dar o să scrie viteazul călăreţ din cealaltă cameră ce-i va plesni prin minte”. „Viteazul călăreţ” era nimeni altul decât Caragiale şi nici astăzi nu se ştie cu precizie dacă dramaturgul va fi terminat textul lăsat neîncheiat.

Să reţinem din povestire „mizeria” şi „articolul neisprăvit” pentru că cele două simboluri oglindesc atât condiţia uvrieră a gazetarilor români dinspre sfârşitul veacului