Imediat după 1989, urmare a proaspetei democratizări a ţării urmate de trecerea la aşa-zisa „piaţă concurenţială”, toate sectoarele economiei româneşti (recent descentralizate) au început să scârţâie şi să se năruie, concomitent cu apariţia primilor „oameni de afaceri” autohtoni, a primilor milionari în valuta-rege de atunci, dolarul. Guvernul din epocă a găsit de cuviinţă să intervină şi a promis „injecţii masive de capital” în zonele bolnave ale economiei. Guvernul-felcer a făcut „injecţiile” promise dar, ce să vezi?, descompunerea economiei României a continuat într-un ritm încă şi mai alert, simultan, desigur, cu sporirea milioanelor de dolari din contul celor care începuseră să-şi spună „gulerele albe”.

Când „injecţiile” s-au terminat, guvernele care au trecut pe la Palatul Victoria au găsit altă soluţie: privatizarea. Aceasta, privatizarea adică, s-a potrivit ca o mănuşă. Nu economiei, ci „gulerelor” înainte amintite. S-au privatizat fabrici, uzine, combinate, ateliere, societăţi prestatoare de servicii, cooperative cu mijloacele lor fixe şi cu tot patrimoniul din inventar (mobil şi imobil). De cele mai multe dintre acestea s-a ales praful: au fost vândute la fier vechi la un preţ mult mai mare decât suma obţinută de statul român prin „privatizare”, iar terenurile de pe care au fost demolate au căpătat alte destinaţii.

Se vede treaba că am avut o industrie destul de consistentă înainte de ’89 de n-am apucat să o prăduim nici în 23 de ani. Privatizările continuă! Dar, cum ne-am cam „privatizat” mai tot trecutul şi prezentul, nu ne-a mai rămas decât să ne „privatizăm”/ ipotecăm/amanetăm şi viitorul. Aşadar, „ce s-o mai frecăm?” – cum spunea deunăzi un clasic în viaţă. Hai să facem un preţ şi să ne vindem ţara cu totul, la pachet, unui „investitor strategic”. Cu tot cu pământuri, cu subpământuri, cu ape şi cu ce e-n ele, cu văzduh şi cu zburătoar