O recentă, iniţiatică şi minunată călătorie în Bucovina mi-a dat prilejul să reflectez încă o dată atât la rolul credinţei în viaţa societăţii româneşti, cât şi la relaţia dintre religie şi modernitate.

Înainte de toate, însă, trebuie să spun că Bucovina ne-a apărut drept altă ţară. Alta decât Sudul prăfos şi nervos în care trăim şi ne mişcăm încoace-ncolo, cam de la Piteşti la Constanţa şi de la Valea Prahovei la Călăraşi şi Giurgiu. Nu exagerez deloc spunând că în Rădăuţi – o surpriză totală, un oraş despre care nu ştiam absolut nimic şi cu care a fost dragoste la prima vedere – am fost oarecum surprinşi să constatăm că se vorbeşte româneşte...

Bucovina reuşeşte performanţa paradoxală de a fi în acelaşi timp tradiţională şi occidentală. Mult mai tradiţională şi mult mai occidentală decât sudul nostru cel de toate zilele. Şi mult, mult mai frumoasă!

Pe de-o parte, ce-a dat Dumnezeu. Peisajul este alcătuit din numai trei culori: albastrul cerului, verdele închis al pădurii, verdele deschis al păşunilor. Unde nu e pădure, e păşune, altceva nu există. Nu vezi râpe, grohotiş, pământ, noroi, nu vezi gri, bej, maro, negru.

Pe de altă parte, într-o săptămână de peregrinări pe vreo 600 de kilometri în toate direcţiile şi prin cele mai ascunse cotloane nu cred c-am văzut cinci case care să arate rău. Toate par c-au fost ridicate recent şi majoritatea au acoperişuri sclipitoare. Arhitectura caselor e variată şi interesantă, fără a fi ostentativă. Rare casele doar cu parter. Ferestrele, balcoanele şi curţile sunt invadate de flori, în special muşcate şi petunii. Iar când prin sate vezi magazine de anvelope sau spălătorii auto parcă nu-ţi vine să crezi că eşti la ţară! Mă mir că n-am dat de vreun magazin IT.

Până şi utilajele agricole sunt, cele mai multe, noi, lucioase, iar caii din Bucovina sunt de o frumuseţe care-ţi taie respiraţia – atât