Înainte de orice consideraţie critică privind calitatea expoziţională a demersului curatorial ori a realizărilor artistice în sine, o brumă de elogii se cuvine artiştilor, în primul rând, apoi organizatorilor acestei mini-manifestări de grup.

E bine de reamintit tuturor celor care mai au forţa şi dorinţa de a contempla opere de artă de calitate în aceste vremuri robite prea-pământescului, că a „face metal” în contemporaneitate ţine, înainte de orice, de temeritatea artistului. Pentru că - să fim iertaţi pentru insistenţă şi, poate, pentru locul comun revizitat – e prea puţină echivalenţă, ca efort deodată estetic şi lucrativ, între a te aşeza, cuprins de „febra” artistică, la masa atelierului, a extrage din teancul de cartoane o foaie şi a desfăşura viziuni din creion sau cărbune şi, de cealaltă parte, a începe o luptă corp la corp cu metalul brut, pentru a-i infuza o formă, o expresie, un sens. Celor care au dubii le sugerăm să-şi amintească numai operaţiunile de tăiere a metalului sau cele de lipire şi vor conştientiza, fără doar şi poate, imensul travaliu necesar pentru ca un gând firav să prindă viaţă; ori să revadă pur şi simplu operaţiunile de transport şi de aşezare a unei lucrări din foaie de cupru, să zicem, comparativ cu „plantarea” unei gravuri pe un perete. Laudă, aşadar, acestor „eroi ai muncii” pentru „angajarea” lor în arta de azi, adeseori escamotând sau neglijând trebuinţele elementare ale vieţii lor materiale.

Un acelaşi fel de apreciere se cuvine curatorilor, adeseori trataţi cu indiferenţă de „forul tutelar” (UAP Bucureşti) şi care, practic, îşi rup din timpul de creaţie sau din cel cuvenit altor activităţi pentru a mai susţine un gest comun, în a cărui calitate cred, deşi cu toţii ar putea miza orgolios pe propria persoană, lăsând în plata Domnului o organizaţie care le „oferă” mult mai adesea motive de of decât sprijin.

Dar „