Şi ce mult s-au iubit. La început, când au apărut pe aleea noastră, toată lumea întorcea capul să-i vadă. Erau fermecători: unul moştenise zâmbetul şi onctuozitatea de margarină sovietică de la Bunica, perechea lui, privirea fixă şi mişcările nervoase de la Unchiul Adolf.
Păreau făcuţi unul pentru altul. Era o bucurie să-i priveşti cum se sprijineau, cum se încurajau, cum se alintau. Mici gesturi complice, de o duioşie fără seamăn: un surâs lat, o atingere fugară a mâinilor. Studiourile se umpleau brusc de atmosfera caldă amintind un Crăciun de demult, cu specific târgoviştean.
Apoi, firesc, au devenit trei. Ăla Micu’ era o dulceaţă. Abia îi scoteai o vorbă cu cleştele, dar tăcea foarte expresiv. Plus ochişorii ăia negri, ca de viezure fără adăpost... De-aia, nici Naşu’ nu s-a uitat la bani când a fost vorba de trusou: trei sute de mii de euro a băgat numai în scutece! Mureai de drag când îi vedeai pe toţi trei: ce aer solemn aveau, cât de serios păreau că vorbesc, când se făceau că pun ţara la cale!
Timpul a trecut. Căruţa căsniciei a început să ruginească. Nimeni, pe aleea noastră, nu mai putea dormi de scârţâituri. Din cuibuşorul dragostei de altădată răzbăteau tot mai des zgomote de veselă spartă şi de cratiţe izbite de pereţi.
"De ce mai stau împreună?", se întrebau vecinii. „Nu-i mai bine să se despartă civilizat, fără toată ţigănia asta?"
Până când a trecut pe-acolo un avocat uns cu toate alifiile, încălţat în adidaşi, care a explicat doct: "N-ar câştiga nimic dacă ar divorţa civilizat. Şmecheria tocmai asta e, acum, să facă un scandal monstru, să se certe ca la uşa cortului, să-şi scoată ochii. Care-l acuză mai tare de trădare pe celălalt câştigă. Miza e să rupi cât mai mult la partaj. Circul de-abia începe!"
Şi ce mult s-au iubit!
