Manifestaţiile din ultimele zile au adus destul de des în discursul public nu numai termenul hipster (căruia Dilema veche i-a dedicat, acum un an şi jumătate, un dosar, cu titlul Hipsterism şi hipsteritate), ci şi pe aparent mai puţin exoticul corporatist (prezent şi el în multe dezbateri antropologice şi culturale din ultimii ani). Ambii descriu o parte a societăţii româneşti de azi, cu precădere una tînără şi instruită; ambii sînt folosiţi în mass-media şi în spaţiul online într-o manieră destul de ambiguă: fie pur descriptivă, fie marcată uneori pozitiv, alteori peiorativ, cu ironie mai apăsată sau mai subtilă. Hipster atrage mai mult atenţia, prin aerul său inconfundabil de anglicism de circulaţie internaţională, precum şi prin bogata sa familie lexicală, produsă de inventivitatea derivativă a vorbitorilor de azi (de la hipsteriţă la hipsterie sau hipsteresc); oricum, informaţii şi controverse despre originea şi sensurile sale se găsesc din belşug pe Internet şi sînt traduse şi preluate copios în diferite reportaje şi comentarii româneşti. Termenul corporatist, deja asimilat, banalizat de un uz aproximativ şi neatent este, de fapt, destul de surprinzător prin evoluţiile sale semantice specifice spaţiului nostru cultural şi social. Sensul cu care e folosit în mod curent nu se găseşte în dicţionarele generale, în care apar doar accepţiile teoretice, doctrinare („privitor la corporatism şi la ideologia lui“; „adept al corporatismului“, în DEX). Golul e remediat în Dicţionarul de cuvinte recente coordonat de Florica Dimitrescu (ediţia a treia, 2013), în care, pe baza unor atestări recente din presa ultimilor ani, substantivul corporatist este explicat ca desemnînd un „salariat al unei corporaţii“ (adică al unei mari companii internaţionale). Adjectivul, mai previzibil, are semnificaţia „privitor la corporaţii“: din acest punct de vedere, se vorbeşte de cultura c