“Dacă ne gândim bine, în decembrie 1989 s-au adunat iniţial să protesteze împotriva lui Ceauşescu mai puţin de 10.000 de oameni” – mi-a zis un amic. “Şi, pornind de la asta, a căzut un regim”.

Duminica trecută, în Bucureşti au manifestat vreo zece mii, în alte oraşe alte câteva mii. Sunt puţini, zic unii, şi fac imediat comparaţia cu sutele de mii de oameni care au manifestat la Paris, la Madrid, la Roma sau în alte părţi, pentru cauze diverse. Aritmetic vorbind, aşa este. Şi e foarte uşor să te ascunzi după cifre. Dar dacă ţinem cont de faptul că în alte ţări practica protestelor de stradă e îndelung exersată (mai ales în Franţa ori Italia, de pildă), iar la noi, de ani întregi, cele mai “consistente” participări au fost de câteva mii de inşi aduşi cu autobuzele la nişte mitinguri sindicale bifate funcţionăreşte, fără nici un efect, atunci percepţia se schimbă. Deci, în primul rând, e bine că oamenii au ieşit să protesteze. Şi nu pentru că vor salarii mai mari.

E adăvarat, asta ne face un pic melancolici: de ce nu s-a manifestat şi pentru alte cauze nobile, de ce n-au ieşit oamenii în stradă cu miile ca să protesteze împotriva atâtor aberaţii şi prostii guvernamentale? De ce nu s-a manifestat masiv, de pildă, pentru independenţa televiziunii publice (cum s-a întâmplat la Praga, în ziua de Crăciun, în urmă cu mai mulţi ani) sau împotriva demolărilor abuzive din Bucureşti? Sau împotriva corupţiei generalizate? Sau – ştiu că nu e o cauză “sexy”, dar ne omoară cu zile – împotriva cheltuirii aberante a banilor publici? De ce astfel de teme – şi altele – au parte doar de resemnare? Vast subiect: dacă ne apucăm să-l dezbatem, riscăm să-i auzim iar pe fatalişti spunând că “mămăliga nu explodează” ş. cl.

Pe de altă parte, tranziţia românească a cunoscut o vastă experienţă în materie de manipulare politică şi mediatică a protestelor de stradă. Începând din 1