Ce facem cu nostalgia dictaturilor şi ofensiva populistă? Nostalgia în centrul Europei

Una dintre puţinele nostalgii dictatoriale justificate este cea a sârbilor şi bosniacilor după Tito. Acesta a decedat în 1980, după ce a fondat, condus şi menţinut în pace timp de peste 35 de ani Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. Îndeosebi în Bosnia Herţegovina, jugo-nostalgia este evidentă. În Sarajevo, oraşul asediat ani de zile în timpul Războiului civil din 1992-1995, există o „Caffe Tito” ai cărei pereţi sunt tapetaţi cu fotografii de epocă înfăţişându-l pe mareşalul Tito alături de mari personalităţi politice internaţionale. Afară este un banner pe care scrie „Noi aparţinem lui Tito şi Tito ne aparţine nouă”. Într-adevăr, Tito a reunit o ţară ce s-a spulberat sângeros după moartea sa. Formula socialismului titoist le-a permis cetăţenilor iugoslavi un nivel de trai ce stârnea invidia celor din statele socialiste frăţeşti şi prietene: ei puteau călători şi munci în străinătate, aveau pe piaţa internă filme, haine şi muzică occidentală, exista o formă de proprietate privată. Când îi sunt reproşate lui Tito încarcerările şi torturile opozanţilor săi politici în lagărul de pe insula Goli Otok, imediat este amintită formidabil de curajoasa sa ruptură faţă de Stalin, din 1948, ce a impus arestarea staliniştilor care îl ameninţau din interiorul ţării. La zece ani după moartea sa, Iugoslavia începea să se destrame. Miloşevici, dictatorul naţionalist sârb a încercat zadarnic să îl copieze pe Tito în atitudini, ţinută şi trabucuri, dar tot ce a reuşit a fost să facă ţăndări republica federativă prosperă construită de idolul său şi să o scalde în sânge. Aceasta nu înseamnă că, în pofida numeroaselor vinovăţii săvârşite de Miloşevici (decedat în 2006, în celula sa, în timp ce era judecat pentru crime de război la Tribunalul Penal Internaţional de la Haga), la mormânt