„Iubiţi muzica?” Tânăra înaltă, frumoasă, îmbrăcată într-o rochie lungă, înflorată, mă fixează cu ochi mari, albaştri. Interogaţia scurtă, clară, fără echivoc, umple spaţiul dintre noi şi cere un răspuns rapid. Îngaim un răspuns neconvingător: „...că Festivalul..., că Barenboim..., că Franz Welser-Möst, pe care l-am ascultat acum doi ani..., că bucuria...”

E seara de deschidere a Festivalului George Enescu, în Sala mare a Palatului e lume câtă frunză şi iarbă, iar Luiza, cea care mă chestionează, a intrat la spectacol, impreuna cu Anca si Victoria, prin mijlocirea unui domn; nu par să-l fi cunoscut dinainte, pentru că-l urmăresc cu privirea printre invitaţi: „Uite-l pe domnul nostru... Poate se uită după noi, să ne ofere şi un scaun”. Pufnesc în râs şi vorbesc între ele: „Dar era o doamnă foarte bine aranjată, care plătise cuiva 2 milioane să intre şi care era foarte nedumerită apoi: «Şi-acum? Am dat 2 milioane şi stau în picioare?»”. Cele trei se amuză; şi m-amuz şi eu de râsul lor.

Rezemăm împreună un perete pluşat, de un maroniu îndoielnic, din stânga scenei; nici gând să identificăm un scaun gol; iar Luiza ţine să-mi explice intrarea „frauduloasă”: „Nu locuim în ţară eu şi soţul; dar suntem în România în perioada asta. Soţul cântă într-o orchestră simfonică, Ancuţa, cumnata, e violistă, iar eu cânt la nai. Noi trăim din muzică”. Zâmbeşte şi completează: „Sufleteşte”. Nu care cumva să înţeleg anapoda. Şi-abia apoi motivul, unul categoric: „Am venit pentru Radu Lupu”. Pianistul de origine română deschide Festivalul – alături de Staatskapelle Berlin şi de dirijorul Daniel Barenboim – şi cântă rar, foarte rar, în România. „Nu l-am ascultat până acum decât în înregistrări însă cunosc oameni care l-au ascultat şi care spun că i-a marcat pe viaţă”. Se simte bucuria în vocea Luizei; şi nerăbdarea; şi amândouă sunt contagioase.

Foto: Andrei Gîndac