Am fost de cîteva ori în Retezat, la intervale lungi de timp, de fiecare dată cu sentimentul pe care-l ai cînd te duci să descoperi o comoară. De data asta m-am pregătit, căutînd pe Internet să văd dacă s-a mai schimbat ceva în privinţa căilor de acces sau a condiţiilor de la cabana Pietrele. Am dedus că lucrurile au rămas oarecum la fel ca în urmă cu 20 de ani, cu menţiunea că, între timp, corpul principal al cabanei a ars şi că parcarea din poiana Cîrnic, la o oră şi jumătate de cabană, este acum plătită şi păzită.

Tîrgu Jiu

Am ales drumul de pe Valea Jiului chiar dacă ştiam că sînt lucrări. Oprindu-ne la Tîrgu Jiu, unde mai fusesem de multe ori, dar, de fiecare dată, în minunate vizite la prieteni, aveam să descoperim partea publică a oraşului, aşa cum o vede un turist în trecere, fără cunoştinţe particulare. Constatarăm că mai multe bancomate nu aveau bani, pur şi simplu. Apoi, ne blocarăm la un stop pentru pietoni, chiar în centru, aşteptînd minute în şir să se facă verde. În zona pietonală, căutarăm un loc în care să putem mînca, dar dădurăm ori de chioşcuri la care se vindeau hamburgeri şi şaorme de care nu-ţi venea să te atingi, ori de restaurante din acelea mari, goale şi întunecate, cu feţe de masă suprapuse, alb peste ciocolatiu, în care un chelner în alb-negru apărea de undeva din umbră să întrebe: „Serviţi o mîncărică la noi?“ După multe căutări, găsirăm şi o pizzerie cu un aspect mai apropiat de epoca în care trăim, în care două fete serveau în ritmul lor, de după-amiază de provincie. Ne spuseră că nu pot să facă limonadă, deşi era trecută în meniu. De ce? Fiindcă se defectă aparatul. Adică, lămîia nu se mai stoarce simplu, nici măcar pe bani, e musai un aparat care, din cînd în cînd, trebuie „servisat“. La masa de alături şedeau doi bărbaţi cu mîini noduroase şi multe beri în faţă, care aproape că strigau unul la celălalt. Pizza a fost î