● Scrisoare către Casandra de Pedro Eiras; regia: Andrei şi Andreea Grosu; scenografia: Vladimir Turturică. Cu: Cristina Casian şi Liviu Pintileasa. Unteatru.

Scrisoare către Casandra, piesa portughezului Pedro Eiras, aminteşte de romanul lui Mihail Şişkin – Scrisorar. De pe front, un soldat trimite iubitei sale o ultimă epistolă, în care descrie hidoşenia contaminantă a războiului, folosind ca medicamente vindecătoare amintirile iubirii lor. Ea încearcă să citească printre rînduri şi să înţeleagă lucruri nespuse care ar putea justifica tăcerea ce a urmat, folosindu-se de capacitatea de a previziona viitorul, nu ca de o însuşire extraordinară, magică, ci mai degrabă ca intuiţie. Astfel, referirea din titlu la personajul antic vizionar vizează luciditatea lecturii (a „citirii“), care, însă, nu e salvatoare, aşa cum nici Casandra, cu toate viziunile sale, nu a salvat niciodată nimic.

DE ACELASI AUTOR Fara titlu Viaţa ca o furie Lumile juxtapuse ale lui Radu Afrim Székely Csaba - luciditatea nejudecării În spectacolul de la Unteatru, regizat de Andreea şi Andrei Grosu, cele două monoloage – scrisoarea soldatului Jose şi lectura critică a iubitei sale Vera – se repetă pentru a lumina unghiuri ascunse, a reinterpreta detalii, a aduce informaţii noi sau a pune la îndoială ceea ce pare a fi cert. Memoria selectivă este cea care, în condiţii traumatice, face ca banalul să devină extraordinar, hiperbolizează starea de bine în fericire. Pentru el, ostatic al ororii şi al violenţei, amintirile despre momentele de tandreţe trăite cu ea sînt nepreţuite. Ea, claustrată în aşteptare, caută cu febrilitate, dincolo de cuvinte, dovada iubirii. Ei nu mai funcţionează ca un cuplu, ci ca două singurătăţi care se zbat să îşi amintească starea de „împreună“.

Textul generează diferite coduri de lectură care desenează anatomia unui abandon. Pe fondul războiului – viole