Am dat acest titlu şi editorialului de săptămâna trecută sub impresia unor evenimente relativ recente, pornind de la cazul Roşia Montană (care nu căpătase amploarea de acum), trecând prin situaţia penibilă creată de maidanezi şi ajungând, în registru acut, la poziţia României faţă posibilul atac asupra Siriei de către americani şi aliaţi.

Numitorul comun al acestor trei situaţii, foarte diferite, luate aproape la întâmplare, era lipsa vădită a unui plan de rezolvare, de ieşire din impas, a conducerii, indiferent care era ea. O analiză succintă ne arată că nu este o situaţie singulară, că tot ce se întâmplă în această ţară stă, mai degrabă, sub semnul hazardului. Ce să iasă de aici? Nu ştim ce să facem cu mineritul? Hai să facem un referendum! Nu ştim cum să profităm pe de urma aurului? Hai să învrăjbim oamenii! Nu ştim cum să scăpăm de câini? Hai să prostim populaţia! Atunci la ce mai sunt bune alegerile, de ce mai merg oamenii la vot, cine trebuie să ia decizii într-o ţară şi pentru cine există sintagma de „responsabilitate politică"?

Revin la acest subiect, important în opinia mea, cu o dilemă „din care nu putem ieşi": ce e mai grav că România n-a avut o strategie coerentă în ultimii douăzeci de ani sau că merge mai departe fără o strategie? Până una-alta, grave sunt ambele situaţii şi voi încerca să dau câteva exemple în acest sens. În lunga listă de reproşuri posibile există un „pachet fix", ce ţine de tranziţia de la comunism la capitalism, un fenomen nou în istorie, şi care, chipurile, ar avea circumstanţe atenuante. Din acest „pachet" ar face parte democratizarea societăţii, libertatea de exprimare, sistemul politic, regândirea sistemului juridic, reîmpărţirea averii statului (privatizarea), revenirea la economia de piaţă şi altele, toate făcute/lăsate, în bună parte, la voia întâmplării sau după „modele" proaste, fanteziste sau false, pur şi s