Chiar dacă a fost surprins la primul gol (păi, care om normal îşi putea închipui că turcul poate lovi mingea dintre doi români, ba încă şi mult mai înalţi?) şi de-a dreptul uluit că mingea aia, spre final de meci, s-a strecurat printre toţi şi l-a lovit în genunchi. Tătăruşanu este totuşi cel care ne-a împiedicat s-o luăm mai rău decât atunci, cu Danemarca. Cel puţin 3 ocazii clare de gol au mai avut turcii, în timp ce noi am alternat bubuitul mingii înainte, sus şi tare, către Ibrahimovici care însă joacă pentru Suedia, nu pentru România, cu şmecheriile cu călcâiul, absolut binevenite când conduci cu 4-0 nu când tabela arată 0-1. Altfel spus, am jucat de-a droanga, fiecare jucător în parte şi echipa în ansamblu părând să nu înţeleagă cu ce treabă s-ar afla pe-acolo. Excepţiile se numesc Tătăruşanu, Dodel şi Măţel şi cred că în acest context ar putea fi lesne acuzaţi că subminează „unitatea de monolit” (de bolovan, adică!) a echipei, adică par fotbalişti într-o adunătură de tembeli rătăciţi pe un gazon prea bun pentru copitele lor şi pe care în mod evident îi încurcă la extrem obiectul ăla rotund care se-nvârte pe-acolo. Într-un clasament al indolenţei arătate pe teren, e greu de ales, locul 1 între Chiricheş şi Maxim, favoriţii mei din întregul lot, alături de Gigel Bucur (altu' care nu aflase cu ce treabă e în teren), primul încercând aceleaşi fiţe din meciul cu Ungaria (despre care am scris tot aici, alaltăieri, zicând că ar trebui să renunţe la ele) dar dormind adânc la primul gol, iar ăstălalt, Maxim, imaginându-şi că e focă, nu om, drept pentru care mai avea doar să-ncerce să jongleze cu mingea pe mustăţi. Pe Pintilii n-am reuşit să-l văd, în schimb l-am văzut până mi s-a făcut rău pe alt năuc, Adi Popa, cu nimic mai breaz decât tembelul de Stancu care a mai bifat încă o alergătură de vreo 400 de kilometri degeaba. Despre Marica, numai de bine, sănătate,