Evocările soţiei lui Enescu sunt cele mai autentice, cele mai apropiate de adevărul întâmplat, în volumul de amintiri scris de Maria Cantacuzino Enescu, „Memoriile unei Prinţese moldave“

Ceea ce citim în continuare poate fi înţeles, în ceaţa timpului trăit, probabil, ca sublimarea sentimentului ce s-a desăvârşit în timp. Rememorările îl fac mai coerent şi îi dau dimensiunea pe care, desigur, Maria Cantacuzino nu o conştientizase în acest mod, atunci. Oricum, gândind la această relaţie de-o viaţă, evocările Marucăi sunt totuşi cele mai autentice, cele mai apropiate de adevărul întâmplat. La capătul drumului vieţii, când probabil şi-a revăzut paginile cu însemnări, Maruca nu avea nevoie de justificări pentru ceea ce fusese, păstra acele cuvinte din tandreţea resimţită pentru marele artist.

Deci, iată pasajul următor care, pentru valoarea literară, sentimentală şi, desigur, documentară, merită cunoscut: „Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat, şi că am rămas singură cu el până dimineaţa. El? Cine, el? Această fiinţă extraordinară care conţinea tot universul, în care se întâlneau trecutul, prezentul şi viitorul. Luminos sau întunecat? Îţi mai pui întrebarea sub impresia unei astfel de lovituri? Când l-am văzut în zori, gata să plece la Peleş – continuă Maruca povestirea acelei nopţi – pe cerul limpezit de furtună săltau în cavalcadă nori rozii, cu o margine incandescentă, în spatele cărora ziua se înălţa pe aripi de lumină. Şi în mine, bucuria deschidea aripi imense care m-au dus departe, foarte departe de tot ceea ce fusese, spre regiuni absolute de a căror existenţă nu avusesem măcar habar. Când ne-am despărţit, la poarta grădinii, mi-a spus, cu vocea lui profundă, muzicală, căreia nu-i rezistau nici oameni, nici animale – Veţi veni, nu-i aşa, la orele unsprezece, la Peleş, să mă auziţi cântând pentru regina Elisabe