Se spune că atunci când e vreme frumoasă, mortul regretă că a părăsit această lume. În Glodenii Gândului, ieri, încă de dimineaţă, se adunaseră câţiva nori ameninţători care s-au perindat pe deasupra satului preţ de câteva ceasuri bune. Ignorând con­ştient vremea urâtă, oamenii din mo­desta comunitate situată departe de civilizaţie s-au ivit de la primele ore ale dimineţii pe strada principală.

GALERIE FOTO 1

GALERIE FOTO II

GALERIE FOTO III

O stradă pe care ai impresia că au trecut mai multe trenuri decât pe linia ferată a morţii. O pânză neagră te întâmpină încă de la intrarea în satul blestemat. De jur-împrejur, o mare de oameni merge agale în spatele maşinilor funerare în care se află cei pe care în urmă cu o săptă­mână îi salutau prin sat. Sau pe cel cu care trebuiau să se întâlnească la şcoală săptămâna viitoare. Biserica se află cam la doi kilometri de intrarea în localitate. Un lăcaş mic şi modest, total nepregătit pentru a găzdui şapte morţi în acelaşi timp. Cu atât mai puţin alte 1.500 de suflete vii care să asculte cu evlavie şi răbdare rugă­ciunile pentru cei adormiţi. Cortegiu funerar condus de Poliţie şi Ambulanţă

Îngusta curte a bisericii din sat s-a umplut ochi de oameni cam de pe la ora 11. Unul câte unul, într-o re­gie macabră, sicriele purtate pe umeri de sătenii cei mai în putere erau aşezate meticulos pe câte două ta­burete proptite în lateralul lăca­şului de cult. La fel de organizat, cel puţin într-o primă fază, apropiaţii celor din sicrie se aşază în şir în dreptul celui pe care l-au pierdut. Organizarea nefirească se destramă odată cu punerea pe „năsăliile“ im­provizate ale sicrielor. Şapte la nu­măr. Inegale ca lungime. Psalmii şi ru­găciunile intonate de preoţii adu­naţi din toate colţurile comunei răsună concomitent, doar strigătele de durere ale rudelor celor morţi mai având puterea să le acopere. Până