● Franz Ferdinand, Right Thoughts, Right Words, Right Action, Domino Records, 2013.
A fost odată un an, numit 2004, în care o nouă generaţie de trupe – The-uri au ba – exploda în spaţiul comercial al muzicii, gonflate de vîntul N(ew)M(usical)E(xpress)-ist al „schimbării“. Am pus între ghilimele cuvîntul acesta pentru că însemna, atunci şi pentru toate aceste trupe/muzicieni, în esenţă, o reîntoarcere la eternul trecut-sursă. Fără a fi, cu cîteva excepţii, complet retroidişti, aceştia flirtau la nesfîrşit cu sunetul unei alte epoci, în care new- şi post- erau cele mai pronunţate prefixe. Una peste alta, anii aceia au pus indie-ul, pentru ultima oară de atunci încoace, acolo unde a ajuns, de fapt, foarte rar: în partea superioară a topurilor muzicale, în heavy rotation pe posturile de radio comerciale, în headline-urile marilor festivaluri ale lumii, în prima ligă a unei industrii foarte profitabile etc.
DE ACELASI AUTOR Darwinism Un artist eco-folk Cantemir retrocedat Colaj pentru petreceri Dintre toate acele entităţi despre care vorbeam mai sus, Franz Ferdinand a adus în muzica momentului ceva de care indie-ul s-a apropiat întotdeauna cu o oarecare circumspecţie: groove-ul. Moştenire a unei mixturi interesante – în care se amestecă alte două trupe scoţiene, active la sfîrşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, Orange Juice şi Josef K, şi vehicolul avant-new wave al inclasabilului domn David Byrne, Talking Heads –, formaţia lui Alex Kapranos avea ceva în plus faţă de colegii de generaţie. Să fie abilitatea de a scrie hituri deştepte, în care constructivismul rus şi lirica tongue-in-cheek funcţiona împreună la fel de logic precum secţia ritmică a trupei? Să fie graţia aceea pasiv-agresivă a muzicii FF, patinînd sclivisit între romantismul neobosit al unui Brian Ferry şi pesimismul revoltat al unui Tom Verlaine? Poate. Oricum ar sta lucrurile, Franz F
