Nu sunt un nostalgic, dar când vine vorba de cultură în general nu pot să nu mă întreb cum a fost posibil ca într-un sistem opresiv, controlat ideologic, să se manifeste cu atâta forţă o cultură alimentată de talente de excepţie şi de creaţii remarcabile, cum s-a întâmplat la noi în cei 50 de ani de comunism. Atât în literatură, cât şi în plastică sau muzică, dar, mai ales, în artele interpretative s-au instalat standarde de calitate greu, dacă nu imposibil de egalat.

O galerie de actori ca cea care a conferit teatrului românesc prestigiu internaţional, dublată de o pleiadă de regizori a căror inventivitate şi subtilitate a dus la instituirea unei galerii de spectacole de referinţă, au făcut din teatrul românesc unul dintre superlativele culturii unei epoci şi a unor generaţii.

Paradoxal, libertatea de expresie nu a adus cu sine aproape nimic în plus. Poate doar în minus, prin faptul că generaţia de excepţie se epuizează în anonimat, fără ca ceva palpabil să-i ia locul.

Săptămâna trecută, Clubul Vox Maris din Costineşti a găzduit, în calitate de sponsor tradiţional, cea de-a 16-a ediţie a Galei Tânărului Actor. Până la revoluţie, această gală era una dintre perlele verii culturale din staţiunea tineretului.

Ea a fost realuată doar de câţiva ani, graţie eforturilor şi ataşamentului faţă de idee a unor personalităţi culturale – şi nu numai – care continuă să creadă în rezervele de talent a unei naţii confruntate dur cu spiritul mercantil. Ion Caramitru, Oana Pellea, Maia Morgenstein, George Mihăiţă, Radu Afrim s-au numărat printre cei care au dorit să încurajeze o galerie de tineri actori mai mult decât promiţători care au făcut din această ediţie a Galei un reper autentic în peisajul sărac al unui sector scos din prim planul atenţiei bugetare. Faptul că Clubul Amiral-Vox Maris şi-a menţinut, în actualele condiţii