O idee transmisã peste generatii ca povatã si mai ales ca experientã, este aceea cã viata trebuie privitã si chiar este diferitã de la o vârstã la alta. La 20 de ani lumea este a ta, viitorul îti surâde mai luminos decât soarele într-o zi seninã de varã, iar încrederea în fortele proprii aproape cã poate misca muntii din loc.
Dorintele sunt intense, arzãtoare si tin în principal de actiunile si lucrurile de scurtã duratã. La 30 de ani, viata devine putin mai asezatã. Nebunia tineretii se manifestã mai putin zgomotos, iar planurile se fac cu bãtaie lungã. Dorintele sunt mai pragmatice, iar viitorul se contureazã pe un termen lung. Atunci apare nevoia de apartenentã si implicit dorinta unui cãmin, a unei familii, a unei stabilitãti emotionale, materiale si sociale. La 40 de ani, din punct de vedere psihologic, deja putem trage câteva concluzii despre viatã, despre sansele care ne-ar fi putut face într-un fel sau altul, dar pe care le-am ratat. Atunci, parcã timpul nu mai tine cu tine si începe o goanã nebunã, parcã în ciuda ta. Tot ceea ce nu ai reusit sã faci, vrei, îti doresti cu ardoare si alergi. Alergi contratimp si împotriva firescului aproape. Vârsta de 40+ aduce dupã sine o dorintã si mai nebunã de a te simti tânãr si parcã vrei sã mai gusti putin din abandonul fãrã griji al zilelor din trecut. Viteza simturilor de la a doua tinerete se mai diminueazã odatã cu vârsta de 50 de ani. Atunci, viitorul pare mai cursiv, asezat, iar dorintele proprii nu mai sunt pe primul plan. Copiii, nepotii si gândul de a le oferii tot ce-i mai bun, tot ceea ce nu ai avut tu, primeazã. La 60 de ani, gândul pensionãrii si al beneficiilor, dacã este cazul, este aproape cel mai pregnant. Se instaleazã ideea unei bãtrâneti linistite, fãrã griji materiale.
Ce îsi doresc bãtrânii si cine îi mai întreabã…?!
Ideea de a transpune aceste idei într-un material de presã
