La loc de prim-interes în mass-media nu numai românească sunt în aceste zile două teme. Prima temă ar fi situaţia degradantă pentru condiţia umană românească a câinilor comunitari, iar a doua, care obturează sticla televizoarelor, este cea referitoare la oprirea sau nu a exploatării zăcămintelor de aur de la Roşia Montană, o localitate de mineri din Apuseni.
S-o luăm pe rând, căci amândouă temele deodată nu se poate.
În urmă cu vreo trei ani scriam în această rubrică despre inutilitatea pe termen scurt a sterilizării câinilor comunitari (scuzaţi eufemismul, în fapt este vorba despre javrele care vagabondează libere pe străzi). Şi spuneam că dulăii nu muşcă cu testiculele, ci cu dinţii, deci trebuie să angajăm dentişti să le scoată caninii; sau să fie exterminaţi fără milă. Căci ei încalcă teritoriul destinat omului, nu invers. De altfel copilaşul Ionuţ a fost mâncat („muşcat“ e un cuvânt inexact) de un câine vagabond sterilizat. Un câine sterilizat azi, poate muşca în voie încă 10-15 ani, dacă nu se iau măsuri raţionale, fără false sentimentalisme. Dacă lăcrămoasele dudui mor de sufleţelul lătrătorilor să şi-i ia acasă, unde se pot excrementa liber şi unde îşi vor putea delimita teritoriul în apartamentul dumnealor, nu pe străzi unde e teritoriul marcat al omului. Sigur, primăriile trebuie să se ocupe de acest lucru, trebuie să le amenajeze javrelor ţarcuri şi să le alimenteze ştiinţific, cu vitamine şi cu alimente care să nu le cauzeze. Iar cucoanele iubitoare de animale (animale comestibile sau necomestibile? Oare gâsca, porcul, şobolanul, guşterul nu sunt fiinţe cu suflet?) vor aproba satisfăcute, având un adevărat orgasm ideologic când se vor gândi la viitorul luminos al lătrătorilor citadini.
Apropo de doamnele sensibile pentru soarta câinilor vagabonzi, care sunt şi ei fiinţe cu suflet, nu? Dacă tot sunt îngrijorate pentru soarta unor
