Dacă aş săpa în grădină şi aş da de petrol, cum m-aş simţi, dacă nişte băieţi dintr-o piaţă din centrul Bucureştiului mi-ar spune că nu pot să-mi exploatez descoperirea? M-aş simţi nedreptăţit, i-aş înjura pe ăia că, din cauza lor, nu pot eu să ies din sărăcie. Din cauza unor băieţi şi fete cu feţe şi intenţii dubioase, care s-au întâlnit pe nişte site-uri de socializare, nu voi putea eu să duc viaţă de nabab, să fumez trabuc şi să mă uit cum creşte preţul la ţiţei, pe pieţele internaţionale. Aşa or simţi şi oamenii ăia de la Roşia Montană, un subiect care mă tot agasează în ultima vreme, peste tot pe unde merg, îndeajuns încât să vorbesc despre el, în acest colţ de ziar mai mare, din această toamnă. Nu cunosc situaţia în detaliu, nici contractul cu canadienii de la Gabriel Resources, care se pare că l-ar fi obţinut printr-un matrapazlâc, însă eu îi înţeleg pe oamenii ăia dina cea zonă care n-au locuri de muncă şi pentru care mineritul ar fi unica scăpare.
Nu pot să nu mă gândesc, însă, cât aur şi argint cred aceşti canadieni că vor găsi, având în vedere grămezile de euro pe care le-au băgat în publicitate. Chiar şi acum, când ascult un clip pe Youtube, reclama din josul imaginii este tot pentru promovarea mineritului în Roşia Montană. Nu înţeleg de ce nişte bucureşteni cu foarte mult timp liber pot să decidă soarta oamenilor din zona de minerit? Nu cred că aş avea curaj ca eu, din Slatina, să decid dacă în judeţul Alba se poate face minerit cu cianură sau nu. Pot fi acuza de comunism sau fesenism, dar oamenii ăia ar trebui să plece din Piaţa Universităţii. Nu e alegerea lor, ci a oamenilor din Roşia Montană.
Dacă ei vor „doar să muncească”, aşa cum le promite Gabriel Resorces, să-i lăsăm să muncească. A, că ar fi fost ideal ca statul român să se ocupe de această exploatare, e altă discuţie. Dar trebuie avut în vedere că este vorba de o i
