Deşi are importanţa ei, problema câinilor fără stăpân pare a se fi cocoţat abuziv în fruntea listei de preocupări ale opiniei publice româneşti. Întoarsă pe toate feţele, chestiunea i-a radicalizat şi pe cei mai cuminţi dintre noi. La epuizarea argumentelor şi reapariţia protestelor de stradă, perimiteţi-mi să vă mai reţin niţel în această zonă.

Am mai scris şi cu alte ocazii despre câinii vagabonzi. (Am încetat să folosesc termenul „comunitari” de când am citit o frază pe cât de simplă pe atât de provocatoare: Trăim într-o lume în care câinii au devenit „comuniari”, iar copiii „ai străzii”.) Zău că nu aş fi revenit asupra acestui subiect reforjat periodic dacă nu aş fi observat recurenţa apelului la creştinism şi credinţă, ca un soi de argumentum ad misericordiam.

Bunăoară, un deputat pe care, în genere, îl apreciez scria zilele trecute pe Facebook: „Cred că viaţa fiinţelor simţitoare este dată de la Dumnezeu şi că noi, oamenii, fiinţe raţionale şi cu credinţă, nu avem dreptul să distrugem creaţia Domnului.” Încercând să depăşesc momentul de înnămolire spiritualo-intelectuală, am zis să mă dreg cu o glumă seriosă: Ce ne facem cu restul fiinţelor simţitoare – vaci, oi, capre, porci, cai, găini etc. – pe care le distrugem prin metoda „crimă urmată de digestie”? Lor de ce nu le ia nimeni apărarea?

Pare-mi-se că aceşti aşa-zişi creştini, mai degrabă iubitori de animale decât de oameni, nici nu au deschis Biblia în viaţa lor. Ar fi ştiut că, dincolo de empatia faţă de animale şi grija faţă de mediu, primatul vieţii umane nu poate fi pus la îndoială, că doar omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa şi toate animalele au fost create ca să-i slujească omului, care a fost pus să stăpânească peste ele. În plus, chiar şi într-un sistem de gândire ateist, primatul omului este esenţial pentru o etică raţională şi civilizată.

Nu poţi să