Unul dintre cei mai cunoscuţi dirijori ai momentului, Antonio Pappano crede că, deşi este nevoie de ordine într-o orchestră, e important să le dai instrumentiştilor o parte din control

Antonio Pappano are 53 de ani şi o figură de student curios, care zâmbeşte şi cu ochii atunci când povesteşte despre Verdi şi despre familia lui italiană: orchestra Santa Cecilia din Roma. A dat probabil sute de interviuri până acum, apare frecvent în emisiuni pe BBC, i se spune „al doilea Bernstein“, dar când păşeşte în holul de la Sala Palatului, pentru cel de-al doilea interviu dintr-o serie de cinci – în blugi, cu o jachetă bleumarin aruncată pe braţ –, are un aer şcolăresc, vesel. Iar când îl întrebi despre mâncare şi despre vinuri – una dintre pasiunile lui – izbucneşte în râs. În ciuda crizei din cultură de care toată lumea se plânge, Pappano spune că n-a făcut niciodată atâtea înregistrări, interviuri, turnee.

Aţi declarat în câteva interviuri că sunteţi pasionat de vinuri. Puteţi să faceţi o paralelă între bucăţile pe care le dirijaţi în Festivalul „Enescu“ şi soiurile de vin?

Ravel este în mod clar vin alb, iar Enescu – roşu. Asta-i sigur. (râde) Un roşu închis, adânc. Nu ştiu prea multe despre Enescu omul, dar muzica lui e foarte interesantă pentru că e foarte densă, intensă, cu multe straturi de înţeles şi de contrapunct. E foarte greu de studiat, trebuie să recunosc. Dar îţi dă şi multe satisfacţii. E păcat că nu se cântă mai des. În mod special Vox Maris, care cred că este o bucată foarte bună.

La ediţia precedentă a Festivalului, spuneaţi că e pentru prima oară când dirijaţi Enescu. I-aţi mai abordat muzica, în ultimii doi ani?

Nu, asta ar fi a doua oară. Nu e printre compozitorii cei mai uşor de programat. Şi, ştiind că voi veni la Bucureşti – am stabilit din timp că vom cânta Vox Maris – eram linişt