Revizionismul iugoslav a fost reprezentat de grupul "Praxis", care s-a destrămat tragic prin resurecţia naţionalistă, în momentul în care unii dintre exponenţii săi au devenit ideologii regicimului Milosevici.

În acest sens îl voi menţiona pe cunoscutul filozof postmarxist Mihailo Markovici, care a devenit principalul ideolog al Partidului Socialist. Svetozar Stojanovici a devenit apropiat consilier al lui Dobrica Cosici, în momentul în care acesta, altminteri un important romancier, a fost, ca preşedinte al Iugoslaviei micşorate, principalul promotor al naţionalismului sârb.

Ulterior, şi Stojanovici, şi Cosici aveau să înţeleagă că alunecaseră într-o direcţie extrem de periculoasă. Delimitarea lor de Milosevici a venit, însă, foarte târziu şi cu efecte aproape nule. Ljubomir Tadici, tatăl fostului preşedinte al Serbiei, a fost unul dintre prea puţinii intelectuali revizionişti din acea ţară care nu s-au lăsat contaminaţi de virusul naţionalismului fundamentalist. Şcoala neo-marxistă de la Budapesta a dezvoltat o analiză a dictaturii asupra trebuinţelor umane. Ágnes Heller, Ferenc Fehér, Mihály Vajda, György şi Maria Markus, János Kis, György Bence au parcurs drumul de la neomarxism la liberalismul politic.

În Cehoslovacia, după tragedia din august 1968, s-a recunoscut ideologia drepturilor omului ca fundament al unei direcţii opuse minciunii dominante. Vaclav Havel nu a fost niciodată marxist, el venea din şcoala lui Jan Patocka, deci dinspre fenomenologie. Charta 77 a inclus gânditori şi activişti de varii orientări, inclusiv existenţialişti, neomarxişti, liberali clasici, socialişti dezabuzaţi. Pentru chartişti, ideea cheie era să trăieşti în adevăr, să nu contribui la întărirea minciunii.

Magnaţii ideologiei comuniste au detectat cât se poate de repede pericolul revizionist, mai ales că era vorba de un curent intelectual ce se dezvolta în în