Heinrich Harrer, Șapte an în Tibet, trad. Sanda Munteanu, Ed. Polirom, 2013. De obicei, mai întîi citesc cartea și apoi văd filmul. De data asta a fost invers. Am vrut să citesc Șapte ani în Tibet fiindcă văzusem filmul cu Brad Pitt și-mi închipuisem că, după bunul lor obicei, scenariștii de la Hollywood mai puseseră de la ei, ca să facă aventurile austriacului Harrer mai apelpisite. Uite că, măcar o dată, n-a fost așa. La aventuri și nu numai, cartea bate filmul. Trimis în 1939 într-o călătorie exploratorie, pentru a deschide drumul unei ascensiuni pe vîrful Nanga Parbat din Himalaya, Harrer e capturat în India de englezi, fiindcă începuse războiul. E băgat într-un lagăr laolaltă cu companionii săi de expediție. Alpinistului nu-i place acolo și fuge împreună cu un general italian, cu gîndul să ajungă în Tibet, țară neutră. Mai întîi se documentează în biblioteca lagărului, copiază hărți – care mai mult îl încurcă –, iar pe drum își dă seama că și generalul îl încurcă. Sînt prinși de indieni, care-i dau pe mîna englezilor, care-i bagă înapoi în lagăr. Austriacul nu se lasă, vrea să ajungă în Tibet! Mai evadează o dată, acum cu alpiniștii cu care fusese în expediție. Se descurcă ei p înă în Tibet, dar cînd își ziceau că au ajuns în libertate, află cum e cu neutralitatea tibetanilor – ăștia vor să-i dea înapoi indienilor sau, dacă nu le place în India, puteau alege Nepalul. Trecuseră prin atîtea chestii nasoale pînă să treacă granița, încît viața din lagăr ajunsese să li se pară raiul pe pămînt celorlalți. Harrer și șeful expediției – asta se întîmpla prin ‘43 – îi păcălesc pe tibetani și, în loc s-o ia spre Nepal, o țin către Lhasa și, din doi prizonieri trecuți prin multe, ajung să arate ca ultimii vagabonzi care bat drumurile Tibetului. Foame, frig, degerături, mizerie, păduchi, epuizare, plus riscul permanent de a fi trimiși înapoi fiindcă n-au acte. Cînd ajung