Și când zic că suntem un popor căruia-i place să urască pătimaș nu mă credeți. Și nu urâm în tăcere. Nu, urlăm, agităm bâtele în aer, dăm din picioare, cu alte cuvinte, facem așa un scandal că-i dăm migrene până și lui Dumnezeu. O facem cu sau fără cauze, iar dacă se ivește una bună de ieșit în stradă, cu atât mai bine. Iar controversata lege a eutanasierii câinilor fără stăpân a scos la suprafață tot ce avem mai urât în noi, a ascuțit țipătul și a confirmat, dacă mai era nevoie, că în România cultura urii se învață în cei șapte ani de acasă.

O mică precizare, pentru cei care fac parte din taberele pro și contra: nu vorbesc despre moralitatea acestei legi și nici despre faptul că e bine sau rău să omori câinii pe care nu-i vrea nimeni. Despre asta, în alte episoade. Ce mă deranjează cu adevărat în această dispută este modul în care unii cer să fie ascultați. La prima vedere, par oameni ca mine și ca tine, cu școală, masă, casă, pasiuni, ieșiri în pub sau la film. Atunci când însă au fost puși în situația să salveze ființe nevinovate, au decis să urască pe toată lumea fără excepții. Au protestat rușinos de isteric în mijlocul orașului, făcând ca acțiunea tinerilor care se opun proiectului de la Roșia Montană, de exemplu, să pară desprinsă din sfere înalte, civilizate, culte, pașnice. Au atacat cu vorba oameni care au îndrăznit să pună întrebări simple, orbiți de dușmănie. Oare e posibil ca cei care se pretind iubitori de animale să fie atât de impregnați de ură? Ce dragoste le mai rămâne de dat dacă nu arată respect?

Și mă conving, cu mare dezamăgire, că adulții de azi nu știu să aducă argumentele în stradă, ci doar să reverse râuri de ură. Nu știu să impună, doar să țipe. Nu știu să construiască o ofensivă puternică, ci doar să răspundă cu agresivitate la agresivitate. Și de asta îmi vine în minte cugetarea lui Hunter S. Thompson, unul dintre pro