de N. I. DOBRA
13 septembrie 2013 22:37
0 vizualizari
A-A+ În urmă cu vreo patru decenii, aveam un obicei (bun pentru noi, prost pentru neveste) să ne întâlnim de două ori pe săptămână - lunea şi joia - să jucăm mingea cu piciorul pe terenurile fostului UCFS de pe strada Independenţei (cu mulţi care au fost şi puţini care au mai rămas), după care "stingeam" transpiraţia cu bere în salon la Continental (cel adevărat, nu Ibisul de azi). Unii mai şi mâncau: ososbuco, ciolan cu fasole, ficăţei la tavă, picioare de pui de baltă (de fapt, broaşte râioase!) pane, supă de rotulă de vită moartă de bătrâneţe, cartofi prăjiţi cu parmezan ras, fudulii coapte în sos propriu şi alte delicatese (era încă în vremea în care ăi mari nu se tâmpiseră). Făceam, după ce maţele erau bine garnisite, pronosticuri şi pariuri: cine ia campionatul de fotbal, cine retrogradează, cine promovează din divizia B, se spuneau bancuri proaste (masa noastră era taman în fundul localului, unde pe perete era o glastră cu flori artificiale şi microfoane, inutile, pentru că, între noi se aflau tot timpul 2-3 băieţi cu ochi şi şosete albastre, de care nu ne feream şi ştiau că nu suntem "duşmani ai regimului"). Povestea e lungă şi, poate plicticoasă, aşa că mă voi rezuma la istoria mea cu gâsca, datând de prin anii '80, când gâştele erau la mare preţ. Cu V. M., prieten şi utecist vechi, am pus pariu - pe oarece dispută - că, acela care pierde, e obligat să aducă la Continental, în salon, o gâscă vie, care să poată face măcar 20 de paşi de pe instalaţia de muzică mecanică a lui Gherghina, pe care Ioan Nicula, bucătarul-şef, s-o i-a, s-o opărească, s-o ciupilească de pene, s-o pârpălească şi s-o scalde în mujdei. Toate bune şi la locul lor: timpul a trecut şi, de câte ori ne întâlneam, amicul meu utecist mă întreba: "Unde-i gâsca mea vie?". M-am dus în piaţă la Cibin, n-am găsit decât gâşte baba
