Când l-am văzut cum umple cu trupul lui tot cadrul uşii, salutându-mă politicos şi poftindu-mă înăuntru, am ştiut că, mai devreme sau mai târziu, viaţa mea se va schimba.
Deşi îl vedeam pentru prima dată pe bărbatul din faţa mea, deşi cu câteva clipe în urmă era pentru mine doar un străin ca oricare altul, am presimţit că ceva urma să se întâmple, ca atunci când ştii că urmează să greşeşti, dar nu te poţi abţine să n-o faci, oricât te-ai strădui.
Venisem la un interviu de angajare, la o firmă cunoscută de arhitectură, moment destul de important în viitoarea mea carieră, pentru care mă pregătisem temeinic. Lucrasem în ultimii ani ca inginer de structuri, şi părea pentru mine traseul perfect, să fac un pas la o firmă mică, în poziţia de arhitect secundar, într-o companie cu capital german. După câteva minute de aşteptare, m-a poftit într-o încăpere cu un perete de sticlă, extrem de rece şi ordonată, şi am înţeles destul de repede că el era persoana cu care urma să se desfăşoare interviul. "Arhitect principal şi asociat Mayer" s-a prezentat, în timp ce eu îmi aruncam privirea dintr-o parte în alta a încăperii, pe furiş, ca un detectiv care e conştient că are doar câteva secunde la dispoziţie ca să adune toate probele de la locul unei crime. Câteva premii şi diplome pe raftul de sus, o poză clasică de familie pe birou, făcută în cel mai îndepărtat land german, o plantă bine îngrijită la fereastră, o minge de tenis cu un autograf într-o cutie pe un piedestal. S-a aşezat pe scaunul de piele maro din spatele biroului, singura pată de culoare din încăperea imaculat de albă, şi-a descheiat nasturele de sus al cămăşii, s-a lăsat uşor pe spate şi a început să îmi pună câteva întrebări punctuale. Ce proiecte am desfăşurat, unde am mai lucrat, ce aşteptări am. Mă străduiam să răspund cât mai corect, în germana mea pe care nu o mai folosisem din timp
