Ştiu că viaţa nu este corectă! N-am mai vieţui pe Pământ dacă ar fi aşa, ci am purta, cu toţii, aripi de îngeri, însă, umilinţa, sărăcia, neputinţa unora, pe de o parte şi aroganţa, opulenţa, ticăloşia altora, ne împart în două universuri paralele. Nu gândesc acum în stil mare, după cum ne-a sfătuit, Trump, din jilţul lui de aur, ci la scară mică, a noastră, de aici din România, tărâmul viiturilor, Vertu-urilor, digurilor lipsă şi al milioanelor de dolari.

Da, nu este corect că în Etiopia, apa valorează mai mult decât aurul, iar în Londra plouă zilnic sau ca 300 de copii mor de foame, în lume, în fiecare oră, din cei 900 de milioane de oameni care suferă din cauza foametei, în timp ce, altă parte din omenire aruncă la gunoi peste un miliard de tone de alimente în fiecare an. Gândind în stil mic, pe meleagurile noastre avem universul celor luaţi de ape în fiecare primăvară şi toamnă pentru că, nu-i aşa, digul urmează a fi o descoperire mai şocantă decât focul pentru preistorici, iar oamenii de ştiinţă lucrează de zor pentru materializarea pe teren a acestei idei care a văzut până acum numai lumina de neon a biroului. Aşadar, paralel universului sinistraţilor pentru care un colţ de pâine reprezintă garanţia că vor mai supravieţui încă o zi în mâlul până la brâu, există universul opulenţei, al românilor cu ceasuri din aur şi telefoane care valorează cât un dig.

“O luptă-i viaţa, deci te luptă cu dragoste de ea, cu dor”, după cum spunea Coşbuc, însă este puţin cam greu să tragi aer în piept şi să ridici baioneta în lumea în care pensionarii mănâncă din tomberoane, după o viaţă asudată în câmpul muncii, iar odraslele milionarilor autohtoni – mai mult sau mai puţin de carton- îşi şterg sudoarea frunţii, după o noapte petrecută în cârciumă, cu bancnote de 100 de euro. Iar ăsta nu-i, în nici un caz, un banc. Prin zonă, huzureşte unul, cu prenume de premier, ca