M-a uns la inimă victoria echipei de fotbal a Turciei la Bucureşti. Da, mi-a stăruit şi mie o vreme în minte imaginea turcului de pe vremuri, care ne rupea cu biruri şi peşcheşuri, după care ne viola strămoaşele. Dar acum mi-a trecut. Nici nu mai cred în adevărul ei. Să nu uităm cum repeta vodă Ştefan cel Mare: „decât prieten cu rusul, mai bine slugă la turci”. Ştia el ce ştia. Cert e că voievozii noştri se bucurau de ibovnice care se ştergeau la cur cu şomoiogul de paie şi aveau un tufiş pubian în care insectele se veseleau ca-n paradis, în timp ce sultanii se bucurau de bunăciuni epilate şi cu bucuţe roz, cum rezultă şi din serialul de mare succes „Suleiman”. Sper că n-aţi ratat ultimul episod, ăla în care...
Dar să revenim în contemporaneitate. Turcii au comunităţi importante răspândite în Europa. Numai în Germania sunt câteva milioane, iar în Viena populează majoritar un cartier întreg, Ottakringer. E mare diferenţă între comportamentul lor la export şi comportamentul nostru. Infracţiunea la ei e un fenomen izolat; nu este regula, ca la noi. Nu o să auzi de vreun clan conduneanu îmbrăcat în şalvari şi cu fes. Nu o să auzi de reţele de târfe date la produs, nici de grupări criminale specializate în clonarea cardurilor. Nu o să citeşti nici de reţele de cerşetori, conduse de vreun tcaciuc răpănos. Nu o să auzi nici de furturi din buzunare. Turcii sunt oameni cuminţi şi muncitori. Cu frică de Allah. Fotbalul e una din puţinele lor defulări.
M-a uns la inimă victoria lor, fiindcă detest fotbalul românesc. Tot ce înseamnă el, de la mircea sandu şi bâlbâitul ăla de mitică dragomir, până la antrenorul „Stelei” şi împuţita aia de nevastă a lui. De la clanul becali, până la firma care a semănat gazonul pe Arena din Bucureşti. De la suporteri de lux ca urâtul băsescu sau cap pătrat ponta, până la microbistul burtos, care vine pe stadion să-l omoare pe suport
