Nu scrie poezie, în sensul propriu, ci se joacă uneori cu cuvintele, notând, de pildă, la sfârṣitul partiturii „Călătorul” de Schubert, îndelung studiată, câte o vocabulă repetată de mai multe ori, grea de sensuri. Încotro? se întreabă muzicianul, atras de potenṭialul filosofic al semnificaṭiilor.

Încotro? Întrebare esenṭială pentru Christian Zacharias, al cărui spirit neliniṣtit nu cunoaṣte decât neodihna căutării sensurilor. Nu cred că greṣesc dacă descopăr în fiinṭa pianistului ṣi a dirijorului german o dialectică aparte, ce-i permite să pătrundă în lumea sunetelor, cu o hotărâre raṭională, dar cu instrumentele sensibilităṭii poetice. Totul curge, pare să gândească pianistul, iar demersul său muzical pare ṣi el a încerca ameṭitoarea apropiere, care nu poate fi decât asimptotică, de miṣcarea universală.

Nimic din istoria familiei nu îl predestina muzicii: tatăl său, inginer german, a emigrat în India, unde a rămas aproape 20 de ani ṣi unde l-a adus pe lume pe Christian, în 1950. Doi ani mai târziu, familia se întoarce în Karlsruhe, iar copilul începe lecṭii de pian la 7 ani, lucrând apoi la Academia de muzică din oraṣ, cu pianista rusă Irene Slavin, educată ea însăṣi în marea tradiṭie muzicală petersburgheză. În 1969 câṣtigă premiul al doilea la Concursul de pian de la Geneva. Continuă să studieze pianul cu Vlado Perlemuter la Paris ṣi câṣtigă acelaṣi premiu 2 la concursul Van Cliburn, în Statele Unite, în 1973. Doi ani mai târziu, ocupă însă primul loc la prestigiosul concurs Ravel, de la Paris. Cu o asemenea carte de vizită, cel care este considerat astăzi a fi cel mai original pianist german ṣi-a început colaborarea cu unele dintre cele mai prestigioase orchestre ale lumii, de la Filarmonica din Berlin ṣi Concertgebouw din Amsterdam, la Orchestra simfonică din Boston ṣi Filarmonica newyorkeză. Încerc să rămân tânăr

Sanda Viṣan – Pol