George Călinescu îşi începea a sa „Istorie a literaturii române”, din 1941, cu o frază care pune răspicat problema atestării documentare a limbii române.
Scrie istoricul literar: „Ceea ce jurământul de la Strasbourg (842) este pentru limba franceză şi carta capuană (960) pentru cea italiană, au crezut unii că pot înfăţişa pentru limba română cuvintele torna, torna, fratre [...] pe care, după Cronografia bizantinului Theophan, le-ar fi strigat la anul 579 un soldat din armata condusă de Martin şi Comentiolus împotriva avarilor. Adevărul este că vorbele acestea n-au niciunul din caracterele esenţiale limbii române şi sunt numai nişte vestigii de grai romanic.”
Oricât de neconfortabilă ar fi situaţia, trebuie să admitem, arată istoricul literar, că primul document în limba română este „răvaşul” lui Neacşu, din 1521. Diferenţa de atestare faţă de limbile surori este de câteva sute de ani şi i-a apăsat pe mulţi.
Pentru cei interesaţi, cercetarea etimologică a primului document în limba româna (1521) arată dominanţa elementelor latine moştenite (nu am luat în calcul decât cuprinsul scrisorii, stereotipiile de început şi sfârşit fiind slavoneşti): cuvinte slave ‒ 8, maghiare ‒ 3, greceşti ‒ 1, turceşti ‒ 1, necunoscute (probabil substrat) ‒ 1, iar latine moştenite ‒ 60.
Fireşte, orice seminţie simte nevoia să se chestioneze: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne ducem? Aceasta triplă interogaţie identitară a născut, la români, dar şi vecinii noştri, pasiuni şi polemici aprinse. Mai mult, odată cu Şcoala ardeleană apare şi voinţa cărturărimii de a recroi limba pe tiparul latinesc. Aşa se explică teoria purismului şi întoarcerea, în secolul al XIX-lea, spre latină, spre italiană şi, în mod covârşitor, spre franceză.
De voie, de nevoie, româna şi-a reaşezat sintaxa după franceză şi a asimilat un număr impresionat de vocabule comune şi tehni