Filmul lui Bernardo Bertolucci, Io e te, proiectat anul trecut la Cannes, în afara competiţiei, a intrat săptămîna trecută şi în cinemtografele româneşti. Io e te e un film întrucîtva atipic pentru Bertolucci. Regizorul italian nu renunţă la a-şi pune întrebări despre societatea în care trăim, doar că formula aleasă de această dată mizează pe o simplitate mai mare, fără a fi simplistă. Scenariul scris de Niccolo Ammaniti (după romanul său omonim) aduce pe ecran problemele adolescenţilor şi ale tinerilor de azi, care trebuie să facă faţă complexelor, introvertirii sau consumului de droguri. Povestea nu este una cu teză, nici una apăsătoare. Un adolescent introvertit, cu o viaţă de familie destrămată, aflat la vîrsta pubertăţii, cînd pulsiunile sexuale se pot îndrepta chiar spre dorinţe oedipiene, îşi caută calea. Introvertit, puştiul se refugiază în imaginaţie (părinţii de pe acoperişul de sticlă, vorbind despre el, despre terapia psihologică), într-o observaţie distantă (urmărirea unei termitiere sau a ornitorincului ce se învîrte în cerc în vitrina lui zoologică). Aceste forme de evadare, ca şi desprinderea de o socializare senină atribuită vîrstei sale (refuzul de a merge în ex - cursie la schi, gestul de a se ascunde în subsolul clădirii, printre vechiturile depozitate ale unei nobile scăpătate) sînt, în fond, o căutare de sine.

Prezenţa surorii sale vitrege, dependentă de droguri, picată pe neaşteptate, îi dă peste cap planul. Refugiul devine un spaţiu al amintirii, al confruntării, al zbaterii. Simplitatea şi discreţia cu care Bertolucci a ales să filmeze nu este una a estompării, ci una a delicateţii, a nuanţelor. Scena din restaurant, cînd se atinge în treacăt complexul oedipian, are o atmosferă intimă, în culori calde, în timp ce o altă scenă, de pe coridoarele şcolii, este filmată în nunanţe reci, de verde şi gri. Atmosfera subsolului, cu l