Refugii estivale (4)

Mamaia. Spuneam că, în acel sfârşit de august al anului 1971, stăteam întins pe cearşaf, sub razele unui soare prietenos, aşteptând să treacă repriza de timp afectată „bronzatului uniform” (o oră, câte 15 minute pe fiecare parte a corpului, conform calcului precis făcut de tata!), aşa cum îmi predica maică-mea de alături, pitită sub o pălărie cu borurile largi şi privindu-mă orbeşte din spatele unei perechi de ochelari de soare cu lentile fumurii. Sigur că nu-mi plăcea să sfârâi la soare, perpelindu-mă pe nisipul încins aidoma unui cârnaţ într-o tigaie, nici măcar cinci minute. Cărui ciutan de vârsta mea i-ar fi plăcut? Dacă ar fi fost după capul meu, n-aş mai fi ieşit deloc toată ziua din mare, în care atunci când intram şi nu mai dădeam semne că aş avea cea mai vagă intenţie s-o părăsesc, era trimis tata, mult mai convingător, care cu un strigăt de luptă gutural şi cu un gest scurt din mâna dreaptă (ceva între salutul nazist şi cel roman!) mă poftea afară. Ieşeam, n-aveam încotro, cam dârdâind, cu buzele vinete (deşi apa mării era caldă, avea 24-25 de grade, aşa cum scria cu cretă pe-o tablă la punctul de salvamar unde eram trimis periodic, să văd „temperatura aerului şi-a apei”) şi cu palmele zbârcite din pricina saramurii marine în care mă bălăcisem aproape un ceas. Ritualul cu cititul temperaturii apei era cam de sanchi, absolut inutil, atâta vreme cât la fiecare oră, la „buletinele de ştiri” de la „Radio Vacanţa”, care se auzea tot timpul, cam gâjâit, e adevărat, din pâlniile unor megafoane amplasate pe esplanada din faţa Cazinoului (pe plaja din dreptul elegantei sale siluete aveam noi loc de campare) se anunţau aceste lucruri, dar trebuia să-i fac plăcerea tatei, care era din naştere un maniac al cifrelor exacte şi-un tipicar de-o punctualitate de ceasornic elveţian, pe care mulţi i-o admirau, dar care pe mine mă scotea din ţâţâ